Încă o toamnă trece peste noi
Tu ești la un capăt al ei.
eu...
așteptând, cuminte,
pe malul celălalt
transform frunze ruginii
în flori de nu-mă-uita.
în flori de nu-uita-surâsul
și verdele
ce-a născut neuitarea.
Adun toate culorile toamnelor
plămădind vânt
ce mișcă perdeaua ferestrei
de la care privesc, tăcută...
așteptarea-mi.
Știu că te vei întoarce.
pentru că...
inima ta are sălaș în mijlocul toracelui
și...
doar brațele mele știu a o cuprinde.
Timpul
a rămas și el nemișcat
căutându-și clepsidra.
RAZA ta n-a apus nicicând.
răsare încă
pe cerul din mijlocul toamnei.
Oamenii cred
că pot ucide vise
și Iubiri rămase la jumătatea drumului.
Menirea lor e doar... să creadă.
Menirea toamnelor e doar... să îmbrățișeze
Marile Iubiri.
Menirea noastră e doar... să ne iubim.
N. D.
VIS
miercuri, 10 noiembrie 2010
În timp ce tu trăiești
Numai tu știi cum mă simt
nevăzându-te.
neauzindu-te.
Uneori... pășești în noapte
până-aproape
de fereastra mea.
Crezând că nu te văd
zâmbind.
Dar... eu simt.
Te simt. Ca-ntotdeauna.
Atunci las pleoapele-mi
să viseze.
Să vibreze.
Zâmbetul tău
îmbrăcându-mi ființa.
Poate că ceasul nostru a stat...
dar minutele mele
aleargă prin ploaia resemnării
ca niște fecioare despletite,
osândite la moarte
de către viață,
speriate.
Ochii-ți întrebători,
dar senini
(ne' nțeles de senini),
privesc spatele-mi,
împovărat de-atâtea întrebări.
Prin fereastra deschisă
aud tot vuietul mării
ce ne-a stat mărturie
cândva.
Un noian de cuvinte mă apasă.
Și un glas
ce nu vrea să răsune.
Întunericu-acesta al chemării
și un ghem
ce se strânge
în stern.
Iarăși pleci fără nici un cuvânt.
Trist privesc iarăși ceasul ce-i stat
și-mi ascult iar minute ce-aleargă...
N. D.
nevăzându-te.
neauzindu-te.
Uneori... pășești în noapte
până-aproape
de fereastra mea.
Crezând că nu te văd
zâmbind.
Dar... eu simt.
Te simt. Ca-ntotdeauna.
Atunci las pleoapele-mi
să viseze.
Să vibreze.
Zâmbetul tău
îmbrăcându-mi ființa.
Poate că ceasul nostru a stat...
dar minutele mele
aleargă prin ploaia resemnării
ca niște fecioare despletite,
osândite la moarte
de către viață,
speriate.
Ochii-ți întrebători,
dar senini
(ne' nțeles de senini),
privesc spatele-mi,
împovărat de-atâtea întrebări.
Prin fereastra deschisă
aud tot vuietul mării
ce ne-a stat mărturie
cândva.
Un noian de cuvinte mă apasă.
Și un glas
ce nu vrea să răsune.
Întunericu-acesta al chemării
și un ghem
ce se strânge
în stern.
Iarăși pleci fără nici un cuvânt.
Trist privesc iarăși ceasul ce-i stat
și-mi ascult iar minute ce-aleargă...
N. D.
E iar toamnă
Te-am visat astă-noapte,
din nou.
Mângâiai
pleata-mi blondă
cu șoapte.
ca-n trecut dezmierdai
cu privirea albastră
chicoteli de copil.
În curând va fi iar
ziua noastră.
Așadar...
pregătesc
flori uscate în glastră.
Frunze moarte adun,
presărându-le-n suflet.
E iar toamnă, iubite
și răsar dimineți
din poteci părăsite.
Bate vânt
de noiembre”
peste nopți nedormite.
Iar mi-e dor azi de tine.
ca și ieri...
A venit iarăși toamna,
plângând.
Îi e dor de poemele tale,
de privirile noastre,
râzând.
E iar toamnă, iubite.
Și mă-ndrept spre noiembre”
...murind...
N. D.
din nou.
Mângâiai
pleata-mi blondă
cu șoapte.
ca-n trecut dezmierdai
cu privirea albastră
chicoteli de copil.
În curând va fi iar
ziua noastră.
Așadar...
pregătesc
flori uscate în glastră.
Frunze moarte adun,
presărându-le-n suflet.
E iar toamnă, iubite
și răsar dimineți
din poteci părăsite.
Bate vânt
de noiembre”
peste nopți nedormite.
Iar mi-e dor azi de tine.
ca și ieri...
A venit iarăși toamna,
plângând.
Îi e dor de poemele tale,
de privirile noastre,
râzând.
E iar toamnă, iubite.
Și mă-ndrept spre noiembre”
...murind...
N. D.
Te mai iubesc și-acum
Te mai iubesc și-acum
Când timpul
ar vrea să-și spună cuvântul.
Și când necuvinte s-adapă
din noi.
Când rece-i pământul.
Când ploaia de lacrimi e caldă
Când valul de mare
se-mparte la doi.
Îmi amintesc și-acum
Cum mângâie vraja
nisipul
ce tălpile goale sărută.
Cum zâmbetul tău mă-nfierbântă.
Cum gândul m-adoarme
pe-aripă de dor.
Cum cerul din ochii-ți
mă-ndeamnă la zbor
printre nori.
Câți ani au trecut
de când mi-ai atins înlăuntrul?
ori...
câți au trecut de la primul sărut?
și patul de flori
încă-i viu.
Clepsidrei îi e teamă să curgă.
Te mai aștept și-acum
La porți de iubire,
închise.
Cu brațele-ntinse
spre cer.
Rotește pământul
iubiri.
Și valul de mare împarte la doi.
Și timpul își spune cuvântul.
Și toamne vor trece
prin noi.
Iar eu...
te mai iubesc și-acum!
N. D.
Când timpul
ar vrea să-și spună cuvântul.
Și când necuvinte s-adapă
din noi.
Când rece-i pământul.
Când ploaia de lacrimi e caldă
Când valul de mare
se-mparte la doi.
Îmi amintesc și-acum
Cum mângâie vraja
nisipul
ce tălpile goale sărută.
Cum zâmbetul tău mă-nfierbântă.
Cum gândul m-adoarme
pe-aripă de dor.
Cum cerul din ochii-ți
mă-ndeamnă la zbor
printre nori.
Câți ani au trecut
de când mi-ai atins înlăuntrul?
ori...
câți au trecut de la primul sărut?
și patul de flori
încă-i viu.
Clepsidrei îi e teamă să curgă.
Te mai aștept și-acum
La porți de iubire,
închise.
Cu brațele-ntinse
spre cer.
Rotește pământul
iubiri.
Și valul de mare împarte la doi.
Și timpul își spune cuvântul.
Și toamne vor trece
prin noi.
Iar eu...
te mai iubesc și-acum!
N. D.
miercuri, 9 iunie 2010
IUBIRE, TU...
Am alergat, șerpuind, prin consecvența vieții,
căutându-te, scrutând orizonturi,
pe malul albastru unde ai promis
că aștepți să se facă ziuă.
Doar leșuri de pescăruși am descoperit
morți de inaniție.
Pe vremuri se hrăneau cu dragostea mea.
E întuneric aici.
Odinioară,
soarele strălucea în această perioadă a anului.
Lumina ochilor mei caută cu disperare o stea.
Nu știu cine și când
a adus atâția bolovani pe plaja,
cândva netedă și jucăușă.
În golful unde se cântau cuvinte ce slăveau iubirea
s-au strâns ciorile
ca pentru un ospăț sănătos.
Nu se mai aude nici o clapă de pian.
E mai întuneric decât în cea mai neagră noapte.
Valuri furioase... sting și ele flăcări
ale unui foc de tabără, uitat aprins.
Ceasul s-a oprit în dreptul lui noiembrie.
Anotimpul acesta nu-mi este cunoscut.
Alerg despletită, cu tălpile goale
căutând imortele.
Măcar o culoare să pot recunoaște
din curcubeul ce stătea mărturie iubirii.
E vânăt totul.
De parcă marea ar fi murit de multă vreme
și omenirea a uitat să-ngroape șoapte,
la marginea pământului.
Ai văzut vreodată cum mor libelulele?
Au aripile acelea transparente și firave.
Mor, cu ele deschise către ceruri.
De parcă se așteaptă să zboare într- altă galaxie.
Unde să te mai caut?
Atâtea lumini stinse...
Spre larguri de mare pornit-ai,
neștiind că s-a anunțat furtună.
Întoarce-te la mal, iubirea mea!
Vino să luminezi țărmul acesta, binecuvântat.
Doar așa vor învia pescărușii.
Iar cârdul de ciori va poposi la alt parastas.
N. D.
căutându-te, scrutând orizonturi,
pe malul albastru unde ai promis
că aștepți să se facă ziuă.
Doar leșuri de pescăruși am descoperit
morți de inaniție.
Pe vremuri se hrăneau cu dragostea mea.
E întuneric aici.
Odinioară,
soarele strălucea în această perioadă a anului.
Lumina ochilor mei caută cu disperare o stea.
Nu știu cine și când
a adus atâția bolovani pe plaja,
cândva netedă și jucăușă.
În golful unde se cântau cuvinte ce slăveau iubirea
s-au strâns ciorile
ca pentru un ospăț sănătos.
Nu se mai aude nici o clapă de pian.
E mai întuneric decât în cea mai neagră noapte.
Valuri furioase... sting și ele flăcări
ale unui foc de tabără, uitat aprins.
Ceasul s-a oprit în dreptul lui noiembrie.
Anotimpul acesta nu-mi este cunoscut.
Alerg despletită, cu tălpile goale
căutând imortele.
Măcar o culoare să pot recunoaște
din curcubeul ce stătea mărturie iubirii.
E vânăt totul.
De parcă marea ar fi murit de multă vreme
și omenirea a uitat să-ngroape șoapte,
la marginea pământului.
Ai văzut vreodată cum mor libelulele?
Au aripile acelea transparente și firave.
Mor, cu ele deschise către ceruri.
De parcă se așteaptă să zboare într- altă galaxie.
Unde să te mai caut?
Atâtea lumini stinse...
Spre larguri de mare pornit-ai,
neștiind că s-a anunțat furtună.
Întoarce-te la mal, iubirea mea!
Vino să luminezi țărmul acesta, binecuvântat.
Doar așa vor învia pescărușii.
Iar cârdul de ciori va poposi la alt parastas.
N. D.
pași fără... majuscule
e timpul plânsului. uitarea visului.
e vremea rătăcirii corabiei iubirii
pe mare
tăceri în sol major și ceață în minor.
cărări demult uitate și viață după moarte.
ce doare!
o lacrimă-n durere ce face-acum plăcere.
un ten uscat de vânt cu ochii în pământ
tresare.
se sparge val de mare de țărmuri solitare
de zbor de pescăruș, de leneșul urcuș.
și... moare.
un vânt de primăvară adie înspre seară.
vârtej de dor stingher și verde efemer
dispare.
surâs de mai 'nainte, cerneluri risipite
priviri încrucișate. iubiri... trăiri uitate
'n cărare
afară plânge cerul, 'năuntru plânge dorul.
poteca înverzește. gura nu mai iubește
cu-ardoare.
N. D.
e vremea rătăcirii corabiei iubirii
pe mare
tăceri în sol major și ceață în minor.
cărări demult uitate și viață după moarte.
ce doare!
o lacrimă-n durere ce face-acum plăcere.
un ten uscat de vânt cu ochii în pământ
tresare.
se sparge val de mare de țărmuri solitare
de zbor de pescăruș, de leneșul urcuș.
și... moare.
un vânt de primăvară adie înspre seară.
vârtej de dor stingher și verde efemer
dispare.
surâs de mai 'nainte, cerneluri risipite
priviri încrucișate. iubiri... trăiri uitate
'n cărare
afară plânge cerul, 'năuntru plânge dorul.
poteca înverzește. gura nu mai iubește
cu-ardoare.
N. D.
IUBESC!(?)!
Afară plouă nebunește.
E frig.
Și noaptea mă ademenește
Să ning.
Să ning încet și liniștit
În mine
S-acopăr gând(ce m-a trezit)
Spre tine.
Dimineți cu aromă de dor
Mă-ncearcă.
Gândul tău ce se simte... ușor
Mă-ncarcă.
Îmi iau visul și gândul la braț.
Pornesc.
Respir soarele, azi, cu nesaț.
Iubesc!(?)!
N. D.
E frig.
Și noaptea mă ademenește
Să ning.
Să ning încet și liniștit
În mine
S-acopăr gând(ce m-a trezit)
Spre tine.
Dimineți cu aromă de dor
Mă-ncearcă.
Gândul tău ce se simte... ușor
Mă-ncarcă.
Îmi iau visul și gândul la braț.
Pornesc.
Respir soarele, azi, cu nesaț.
Iubesc!(?)!
N. D.
E ÎNCĂ IARNĂ
Și... ninge iar...
și ceasul din perete
a stat.
de parcă timpul
iarași a iernat.
pășesc peste nămete
în sufletul uitat
de vară.
mi-e tare dor
de flori în primăvară.
mi-e tare dor de soare
de raze timpurii
și curcubeu
de după ploaie.
de-a visului chemare
de verde printre vii.
de... mare.
de fluturi colorați
în zbor.
de ochii mei râzând,
uitați
într-un decor
prea alb.
De...
viață îmi e dor!
N. D.
și ceasul din perete
a stat.
de parcă timpul
iarași a iernat.
pășesc peste nămete
în sufletul uitat
de vară.
mi-e tare dor
de flori în primăvară.
mi-e tare dor de soare
de raze timpurii
și curcubeu
de după ploaie.
de-a visului chemare
de verde printre vii.
de... mare.
de fluturi colorați
în zbor.
de ochii mei râzând,
uitați
într-un decor
prea alb.
De...
viață îmi e dor!
N. D.
Găsește-mi un nume
Și... când mă vei iubi...
cum mă vei alinta, iubitul meu?
Găsește-mi un nume!
un nume în care să-ncapă Universuri.
un nume care să spună...
cuvinte scrise și nescrise.
lacrimi plânse și neplânse
dureri știute și neștiute.
iubiri trăite și netrăite.
Găsește-mi un nume, iubitul meu!
Un nume doar al meu.
din care să-ți culeg priviri.
în care să reverși șoaptele mării.
Un nume care să-mi prindă-n păr mângâieri.
care să-mbrățișeze perna când nu ești
și... gândurile-mi...
N. D.
cum mă vei alinta, iubitul meu?
Găsește-mi un nume!
un nume în care să-ncapă Universuri.
un nume care să spună...
cuvinte scrise și nescrise.
lacrimi plânse și neplânse
dureri știute și neștiute.
iubiri trăite și netrăite.
Găsește-mi un nume, iubitul meu!
Un nume doar al meu.
din care să-ți culeg priviri.
în care să reverși șoaptele mării.
Un nume care să-mi prindă-n păr mângâieri.
care să-mbrățișeze perna când nu ești
și... gândurile-mi...
N. D.
TREI VISE
Mi-ai plămădit pe frunte
trei vise.
Unul de dor...
de când îmi pleci și până când îmi vii,
cu zâmbete cernute,
nescrise.
Nebănuite simțuri brumării
se nasc,
de când îmi vii și până când îmi pleci.
Tot călător
e gândul către tine
în nopți prea ninse, către dimineți.
Un altul...
l-ai împletit pe coardă de chitară.
și-n el,
cu grijă-ai așezat
un zâmbet de părinte
și cântece de seară.
Lumini adus-ai în ochi nevinovat
de prichindel.
Un vis
de pas în doi
mi-ai plămădit pe frunte.
Tangoul anilor de-odinioară.
Cu un surâs,
în mângâieri ștergi lacrimi așternute,
Iubitul meu...
născut în primăvară.
N. D.
trei vise.
Unul de dor...
de când îmi pleci și până când îmi vii,
cu zâmbete cernute,
nescrise.
Nebănuite simțuri brumării
se nasc,
de când îmi vii și până când îmi pleci.
Tot călător
e gândul către tine
în nopți prea ninse, către dimineți.
Un altul...
l-ai împletit pe coardă de chitară.
și-n el,
cu grijă-ai așezat
un zâmbet de părinte
și cântece de seară.
Lumini adus-ai în ochi nevinovat
de prichindel.
Un vis
de pas în doi
mi-ai plămădit pe frunte.
Tangoul anilor de-odinioară.
Cu un surâs,
în mângâieri ștergi lacrimi așternute,
Iubitul meu...
născut în primăvară.
N. D.
Scrisoare către Minulescu
Mi-ai strecurat în suflet
o primăvară-albastră.
O ”Marmara și-un Sfinx”
mi-ai desenat pe iriși.
iar pe fereastră...
val de mare.
pe-obrazu-mi palid mi-ai lăsat
”trei lacrimi reci de călătoare”.
Am încercat iar să adopt
tăcerea ”celei care minte”
fiindu-mi dor de trandafiri
pe pat,
pe piele,
pe veșminte.
Am căutat printre-amintiri
( dansând frenetic și haotic),
un trepied de-argint.
Dar căutându-l am ajuns... ca tine...
prizonier in ”turnul gotic”.
Și... tot așa... ”de când aștept”,
fără să vreau ca să ”deștept
covorul”,
o altă seară ”când ne vom iubi”.
Dacă vei vrea să schimbi ultimul vers
Și... să mă faci din ”vis”--”multașteptată”
Vei reveni la ”floarea de cireș”
crezând ce-a fost:
”Iubire adevărată”!
N. D.
o primăvară-albastră.
O ”Marmara și-un Sfinx”
mi-ai desenat pe iriși.
iar pe fereastră...
val de mare.
pe-obrazu-mi palid mi-ai lăsat
”trei lacrimi reci de călătoare”.
Am încercat iar să adopt
tăcerea ”celei care minte”
fiindu-mi dor de trandafiri
pe pat,
pe piele,
pe veșminte.
Am căutat printre-amintiri
( dansând frenetic și haotic),
un trepied de-argint.
Dar căutându-l am ajuns... ca tine...
prizonier in ”turnul gotic”.
Și... tot așa... ”de când aștept”,
fără să vreau ca să ”deștept
covorul”,
o altă seară ”când ne vom iubi”.
Dacă vei vrea să schimbi ultimul vers
Și... să mă faci din ”vis”--”multașteptată”
Vei reveni la ”floarea de cireș”
crezând ce-a fost:
”Iubire adevărată”!
N. D.
Pășesc... și-atât..
N-am să-nțeleg nicicând de ce-ai plecat.
Nici de ce viața mi se scurge printre gene.
Știu doar că iarna asta mi-a-nghețat
și lacrimă și vers și sângele în vene.
Nu mi-a cruțat nici viul din cuvinte.
Pădurea mea de frunze a murit.
Chiar dacă pasul îmi va merge înainte,
cărarea mea spre vis a-mbătrânit.
Am îmbrăcat o haină care nu este-a mea.
Și un final prea plin de-acest ”the end”.
Îmi simt brațele-ntinse către-o altă stea,
de parcă aș purta un second-hand.
Pășesc în smoala ce-ai lăsat-o-n urma ta
așa cum viața și-a propus să fie.
Chiar dacă ziua trece și noaptea-i tot mai grea
și raze mă străpung din luna străvezie.
Escaladez cuminte... ce trepte mi s-au dat.
Nu mai contează dacă râd sau plâng.
Și nici ce e minciună sau ce-i adevărat.
Ori dacă mâinile pe suflet mi le strâng.
N. D.
Nici de ce viața mi se scurge printre gene.
Știu doar că iarna asta mi-a-nghețat
și lacrimă și vers și sângele în vene.
Nu mi-a cruțat nici viul din cuvinte.
Pădurea mea de frunze a murit.
Chiar dacă pasul îmi va merge înainte,
cărarea mea spre vis a-mbătrânit.
Am îmbrăcat o haină care nu este-a mea.
Și un final prea plin de-acest ”the end”.
Îmi simt brațele-ntinse către-o altă stea,
de parcă aș purta un second-hand.
Pășesc în smoala ce-ai lăsat-o-n urma ta
așa cum viața și-a propus să fie.
Chiar dacă ziua trece și noaptea-i tot mai grea
și raze mă străpung din luna străvezie.
Escaladez cuminte... ce trepte mi s-au dat.
Nu mai contează dacă râd sau plâng.
Și nici ce e minciună sau ce-i adevărat.
Ori dacă mâinile pe suflet mi le strâng.
N. D.
Un simplu ”ieri”
Lăsați-mă să cred în lumea mea, orbește!
În pasul doi și-n glas de înțelept.
Lăsați-mi inima să-mi bată-n piept!
Trezind cuvânt ce-n suflet odihnește.
Cine sunt eu? și... ce mă definește?
Pământ îmi sunt. Și apă. Și dureri.
Zbucium îmi sunt, dorindu-și mângâieri.
și-o singură aripă ce încă mai plutește.
Îmi sunt căderea lunii înspre seri
și verde sunt în curcubeu perfect.
Sunt limba care cântă-n dialect
plângând pe frunze de bătrâni străjeri.
Căci m-am încoronat în lumea lui
și-am abdicat când viața m-a vândut.
Dacă am câștigat ori am pierdut
oricum nu pasă astăzi nimănui.
Am încercat să pun culoare în penet
și viață în penumbra dinspre seară.
Am pus crâmpei de cer pe coardă de vioară.
De unde vin? și... încotro mă-ndrept?
De pretutindeni și de nicăieri.
Ca o furtună într-o zi de vară.
Și soare sunt și... noapte mă-mpresoară.
Și necuvinte pun în netăceri.
Îmi strâng la piept cearceaful cu dureri
lăsând în urmă picuri de penel.
ce-am însemnat? un zâmbet, din multele la fel.
O amintire sunt. un simplu... ”ieri”.
N. D.
În pasul doi și-n glas de înțelept.
Lăsați-mi inima să-mi bată-n piept!
Trezind cuvânt ce-n suflet odihnește.
Cine sunt eu? și... ce mă definește?
Pământ îmi sunt. Și apă. Și dureri.
Zbucium îmi sunt, dorindu-și mângâieri.
și-o singură aripă ce încă mai plutește.
Îmi sunt căderea lunii înspre seri
și verde sunt în curcubeu perfect.
Sunt limba care cântă-n dialect
plângând pe frunze de bătrâni străjeri.
Căci m-am încoronat în lumea lui
și-am abdicat când viața m-a vândut.
Dacă am câștigat ori am pierdut
oricum nu pasă astăzi nimănui.
Am încercat să pun culoare în penet
și viață în penumbra dinspre seară.
Am pus crâmpei de cer pe coardă de vioară.
De unde vin? și... încotro mă-ndrept?
De pretutindeni și de nicăieri.
Ca o furtună într-o zi de vară.
Și soare sunt și... noapte mă-mpresoară.
Și necuvinte pun în netăceri.
Îmi strâng la piept cearceaful cu dureri
lăsând în urmă picuri de penel.
ce-am însemnat? un zâmbet, din multele la fel.
O amintire sunt. un simplu... ”ieri”.
N. D.
Decembrie fără tine... tată...
Crăciunul acesta plouă
cu petale de lipsuri din noi.
Sărbătorile acestea
m-au lăsat fără rouă.
fără lumini și ploi
la ferești.
Vino și mângâie-mi sufletul
cu aura ta, înger !
părinte ascultător de povești.
Revarsă-ți aripa peste dorul
ce-mi arde sărbătorile.
acoperă-mi somnul
cu liniște.
ascultă-mi tăcerile.
redă-mi zâmbetul târziu,
în nopțile
când trupul meu doarme
și visările-așteaptă
să fiu.
să-mi spui că ți-e bine.
că,
lumină aflat-ai
și... râzi.
Râzi pentru mine, părinte.
și... plângi pentru mine.
și chiar de nu poți cuvinte
să-mi spui,
spune-mi mângâieri
și zâmbete.
spune-mi iertări și-aduceri-aminte.
spune-mi trăiri
de vieți uitate odată cu tine.
Apleacă-te și veghează,
lacrima verdelui !
luminează
sărbătorile-acestea.
redă-mi culoarea sângelui
din buză.
și Moș-Craciunii din suflet de copil.
N. D.
cu petale de lipsuri din noi.
Sărbătorile acestea
m-au lăsat fără rouă.
fără lumini și ploi
la ferești.
Vino și mângâie-mi sufletul
cu aura ta, înger !
părinte ascultător de povești.
Revarsă-ți aripa peste dorul
ce-mi arde sărbătorile.
acoperă-mi somnul
cu liniște.
ascultă-mi tăcerile.
redă-mi zâmbetul târziu,
în nopțile
când trupul meu doarme
și visările-așteaptă
să fiu.
să-mi spui că ți-e bine.
că,
lumină aflat-ai
și... râzi.
Râzi pentru mine, părinte.
și... plângi pentru mine.
și chiar de nu poți cuvinte
să-mi spui,
spune-mi mângâieri
și zâmbete.
spune-mi iertări și-aduceri-aminte.
spune-mi trăiri
de vieți uitate odată cu tine.
Apleacă-te și veghează,
lacrima verdelui !
luminează
sărbătorile-acestea.
redă-mi culoarea sângelui
din buză.
și Moș-Craciunii din suflet de copil.
N. D.
Iubește-mă!
Fă din căușul palmelor tale,
loc de odihnă, gândurilor mele.
Adună-mă.
și lasă-mă
să-mi răsfrâng lacrimi peste tine.
Ascultă-mi tăcerea,
în timp ce pletele mele îți sprijină umărul.
Inundă-mă
cu zâmbetele unui mâine ne'nțeles.
Revarsă peste mine
bucuria fiecărui răsărit
și visele fiecărui apus.
Iubește-mă
cu setea deșertului
străbătut de suflete pierdute.
Apleacă-te
și veghează!
căci, foame-mi e de viață
și de tine...
N. D.
loc de odihnă, gândurilor mele.
Adună-mă.
și lasă-mă
să-mi răsfrâng lacrimi peste tine.
Ascultă-mi tăcerea,
în timp ce pletele mele îți sprijină umărul.
Inundă-mă
cu zâmbetele unui mâine ne'nțeles.
Revarsă peste mine
bucuria fiecărui răsărit
și visele fiecărui apus.
Iubește-mă
cu setea deșertului
străbătut de suflete pierdute.
Apleacă-te
și veghează!
căci, foame-mi e de viață
și de tine...
N. D.
Nimeni nu se naște demon
Nimeni nu se naște demon.
Înlăuntrul oricui
există un cal alb,
o caleașcă
cu ferestre-aurite,
un vis,
dor de sărut
de mâini
de părinte.
Deasupra fiecăruia
există un înger
în fața căruia,
partea întunecată
se micește într-atât
încât lasă loc
unui zâmbet sincer.
Încă mai există,
deasupra pernei fiecărui Om,
un tărâm de poveste
unde cerul are culoare,
unde botezul înseamnă sfințire
și orologiul este inutil.
Nimeni nu se naște demon.
pentru că...
un pântec înseamnă căldură
înseamnă dor și iubire...
N. D.
Înlăuntrul oricui
există un cal alb,
o caleașcă
cu ferestre-aurite,
un vis,
dor de sărut
de mâini
de părinte.
Deasupra fiecăruia
există un înger
în fața căruia,
partea întunecată
se micește într-atât
încât lasă loc
unui zâmbet sincer.
Încă mai există,
deasupra pernei fiecărui Om,
un tărâm de poveste
unde cerul are culoare,
unde botezul înseamnă sfințire
și orologiul este inutil.
Nimeni nu se naște demon.
pentru că...
un pântec înseamnă căldură
înseamnă dor și iubire...
N. D.
Un cub de sare
Nu mă regăsesc în umbra amintirilor
nu-mi dă pace strigătul dimineților
ce vesel era când zbura către vis
acum e-al nimănui. încearcă sa răzbată
și... n-are către unde.
și-atunci... se chinuie în mine
strivindu-mi măruntaiele
și pașii către... nicăieri
îmbătrânesc murind
și mor îmbătrânind
puțin câte puțin.
credeam că timpul vindecă rănile.
dar... nu e deloc așa.
în fiecare zi, lacrimile vor să audă voci
să citească cuvinte
și mă transform în lut în fiecare zi
și-n fiecare noapte caut să plutesc în vise.
dar...
în zadar.
pentru că strigăte se opresc în mine
strivindu-mi măruntaiele.
și...străzile orașului plâng toamna mea
ori eu îmi plâng toamna pe străzi întortocheate
ori.... toamna plânge în mine pe străzi pustii...
nimeni nu știe
nici eu nu știu
doar simt. simt că... lacrimile urmelor
mă vor transforma curând în sare.
Poate cândva, oamenii își vor potoli setea
rupându-mă bucată cu bucată.
N. D.
nu-mi dă pace strigătul dimineților
ce vesel era când zbura către vis
acum e-al nimănui. încearcă sa răzbată
și... n-are către unde.
și-atunci... se chinuie în mine
strivindu-mi măruntaiele
și pașii către... nicăieri
îmbătrânesc murind
și mor îmbătrânind
puțin câte puțin.
credeam că timpul vindecă rănile.
dar... nu e deloc așa.
în fiecare zi, lacrimile vor să audă voci
să citească cuvinte
și mă transform în lut în fiecare zi
și-n fiecare noapte caut să plutesc în vise.
dar...
în zadar.
pentru că strigăte se opresc în mine
strivindu-mi măruntaiele.
și...străzile orașului plâng toamna mea
ori eu îmi plâng toamna pe străzi întortocheate
ori.... toamna plânge în mine pe străzi pustii...
nimeni nu știe
nici eu nu știu
doar simt. simt că... lacrimile urmelor
mă vor transforma curând în sare.
Poate cândva, oamenii își vor potoli setea
rupându-mă bucată cu bucată.
N. D.
Minimale
(1)
Chiar dacă plânge-n mine toamna
Și... încă mor câte puțin
Chiar dacă dorul mă sufocă
Și... cerul încă nu-i senin
Chiar dacă încă mă mai caut
În lumea plină de venin
Chiar dacă rătăcesc prin vise
Și... încă plec și... încă vin...
Un zâmbet las pentru un mâine
Chiar dacă sufletu-mi suspin.
(2)
Curat, un gând de ani trecuți
prin slujba cerului albastru
ridic spre lună, lăcrimând,
un piedestal pentru un astru.
lăsând iubirea mea să ardă
bătrână, dar la fel de vie
flacăra ei mângâie-ți somnul
în toamna caldă ce-o să fie.
(3)
Mai dă-mi o dată firul auriu
în ceasul dinspre seară să îmi hrănesc
destinul
Iubirea din târziu...
târziul din lumină...
și lasă-mă o toamnă să pășesc
o toamnă....
să-mi mai trăiesc divinul.
(4)
Sunt zodie de apă, de pământ și de foc
întruchipez nimicul și toate la un loc
mă prăvălesc în lacrimi și nasc un infinit
surâd în miez de toamnă când cred ca am murit
N. D.
Chiar dacă plânge-n mine toamna
Și... încă mor câte puțin
Chiar dacă dorul mă sufocă
Și... cerul încă nu-i senin
Chiar dacă încă mă mai caut
În lumea plină de venin
Chiar dacă rătăcesc prin vise
Și... încă plec și... încă vin...
Un zâmbet las pentru un mâine
Chiar dacă sufletu-mi suspin.
(2)
Curat, un gând de ani trecuți
prin slujba cerului albastru
ridic spre lună, lăcrimând,
un piedestal pentru un astru.
lăsând iubirea mea să ardă
bătrână, dar la fel de vie
flacăra ei mângâie-ți somnul
în toamna caldă ce-o să fie.
(3)
Mai dă-mi o dată firul auriu
în ceasul dinspre seară să îmi hrănesc
destinul
Iubirea din târziu...
târziul din lumină...
și lasă-mă o toamnă să pășesc
o toamnă....
să-mi mai trăiesc divinul.
(4)
Sunt zodie de apă, de pământ și de foc
întruchipez nimicul și toate la un loc
mă prăvălesc în lacrimi și nasc un infinit
surâd în miez de toamnă când cred ca am murit
N. D.
și... lumea iarăși doare
Am vrut să am ceva
din noaptea lui
și călăuză mi-am făcut
din vise.
o lume îmbrăcată
în zâmbete și lacrimi,
în dor nebun
și strigăt
de pescăruș în zbor.
în seara asta
n-am chef ca să dansez.
n-am chef să mor
dar n-am nici să trăiesc.
miros de toamnă lungă,
mă cheamă,
dar... mă doare.
noiembrie
pășind încet spre iarnă,
ningându-mă
odată cu amintirea.
în dreapta nu e nimeni
să-mi sprijine durerea
în stânga...
până mai ieri a fost
dar valul l-a-ndreptat
către un tărm străin
și brațul...
doar o urmă-ntre cearceafuri
încearca să-mi aducă nemurirea.
acum... eu sunt straina.
chiar dacă frunza anului trecut
mi-a fost balsam.
păstrez doar reveria
acelui somn duios
încolăcit cu simțuri.
am stat câteva vieți
pe treptele iubirii.
din cerul verde făcut-am
doi pași spre infinit
și unul înspre moartea fericirii.
clădit-am tinereți
și zbor de șoim în brațe de zenit.
însă... puțin câte puțin...
iar am murit
îmbrățișând abisuri
și semne de-ntrebare.
și... iarăși coborâșuri
și... lumea... iarăși doare.
N. D.
din noaptea lui
și călăuză mi-am făcut
din vise.
o lume îmbrăcată
în zâmbete și lacrimi,
în dor nebun
și strigăt
de pescăruș în zbor.
în seara asta
n-am chef ca să dansez.
n-am chef să mor
dar n-am nici să trăiesc.
miros de toamnă lungă,
mă cheamă,
dar... mă doare.
noiembrie
pășind încet spre iarnă,
ningându-mă
odată cu amintirea.
în dreapta nu e nimeni
să-mi sprijine durerea
în stânga...
până mai ieri a fost
dar valul l-a-ndreptat
către un tărm străin
și brațul...
doar o urmă-ntre cearceafuri
încearca să-mi aducă nemurirea.
acum... eu sunt straina.
chiar dacă frunza anului trecut
mi-a fost balsam.
păstrez doar reveria
acelui somn duios
încolăcit cu simțuri.
am stat câteva vieți
pe treptele iubirii.
din cerul verde făcut-am
doi pași spre infinit
și unul înspre moartea fericirii.
clădit-am tinereți
și zbor de șoim în brațe de zenit.
însă... puțin câte puțin...
iar am murit
îmbrățișând abisuri
și semne de-ntrebare.
și... iarăși coborâșuri
și... lumea... iarăși doare.
N. D.
ULTIMA POSTARE
Întotdeauna ți-ai dorit
să-mi săruți umerii
împovărați de toamne
și dureri
iar eu... am simțit
cum
în locul acela
îmi cresc aripi,
pulsând
viitorul albastru.
încercând
să mă ascund de mine
în cadențarea lacrimilor
calde.
zburând
deasupra norilor din viață.
am rătăcit
în lumi fără culoare.
și pe culoare fără lumi.
am încercat să fur
iar nuanța ta de cer.
și ochii mei
cu iris de smarald sunt goi,
azi.
lumina lor s-a rătăcit
cândva
în pieptul tău
găsindu-și locul ei,
acolo, unde tu,
cu gesturi largi
și tandre
mă așezai cuminte.
doar versuri
născute
din crâmpei de suflet pur,
rămân.
Poate că într-o zi
mă vei putea ierta
pentru că...
voi șterge toate urmele
ce-ar putea naște lacrimi
în ochi de azur.
poate că într-o zi...
Dar azi... urăște-mă!
să poți merge mai departe
așa cum TREBUIE.
N. D.
să-mi săruți umerii
împovărați de toamne
și dureri
iar eu... am simțit
cum
în locul acela
îmi cresc aripi,
pulsând
viitorul albastru.
încercând
să mă ascund de mine
în cadențarea lacrimilor
calde.
zburând
deasupra norilor din viață.
am rătăcit
în lumi fără culoare.
și pe culoare fără lumi.
am încercat să fur
iar nuanța ta de cer.
și ochii mei
cu iris de smarald sunt goi,
azi.
lumina lor s-a rătăcit
cândva
în pieptul tău
găsindu-și locul ei,
acolo, unde tu,
cu gesturi largi
și tandre
mă așezai cuminte.
doar versuri
născute
din crâmpei de suflet pur,
rămân.
Poate că într-o zi
mă vei putea ierta
pentru că...
voi șterge toate urmele
ce-ar putea naște lacrimi
în ochi de azur.
poate că într-o zi...
Dar azi... urăște-mă!
să poți merge mai departe
așa cum TREBUIE.
N. D.
duminică, 6 iunie 2010
SIMȚURI
Miroși la fel ca-n prima noastră noapte
când lumea încapea-ntr-un așternut
când ne pierdeam în zâmbete, în șoapte
când noaptea-zi o lua de la-nceput.
Mi-e dor de NOI la fel ca-n prima clipă
când marea ne privea neliniștită
când ne creștea aripă peste aripă
când Terra ne striga că-i obosită.
Dar ai plecat. La fel ca-n prima viață.
când trepte să urcăm mai încercam
când promiteam o nouă dimineață.
Atunci... acum... numai în VIS te am.
O să te-aștept în viața viitoare
când te voi recunoaște de departe.
când răsări-voi RAZA ta de soare
când... mirosi-voi la fel ca-n prima noapte.
N. D.
când lumea încapea-ntr-un așternut
când ne pierdeam în zâmbete, în șoapte
când noaptea-zi o lua de la-nceput.
Mi-e dor de NOI la fel ca-n prima clipă
când marea ne privea neliniștită
când ne creștea aripă peste aripă
când Terra ne striga că-i obosită.
Dar ai plecat. La fel ca-n prima viață.
când trepte să urcăm mai încercam
când promiteam o nouă dimineață.
Atunci... acum... numai în VIS te am.
O să te-aștept în viața viitoare
când te voi recunoaște de departe.
când răsări-voi RAZA ta de soare
când... mirosi-voi la fel ca-n prima noapte.
N. D.
Lasă-mă să dorm la umbra ta, iubire
Azi,
lasă-mă să dorm la umbra ta.
De secole stau trează
cântându-te
în versuri și în lacrimi.
Să mă trezești
în dezmierdări și triluri
atunci când crezi
că sufletul o cere.
Făcut-am râu sărat
din dorurile tale.
Lumina ta
adesea m-a-ndreptat
spre zbor de pescăruș
pe cerurile tale.
Adesea în păcat
am lunecat
dar am plătit cu sânge
și nu regret nimic.
Aș lua-o de la capăt
în fiecare clipă.
căci sufletul îmi plânge,
în lipsa ta,
mai mult decât cu tine.
De-mi vei reda aripă,
tu... fă-o mâine.
azi...
lasă-mă să dorm la umbra ta,
iubire!
N. D.
lasă-mă să dorm la umbra ta.
De secole stau trează
cântându-te
în versuri și în lacrimi.
Să mă trezești
în dezmierdări și triluri
atunci când crezi
că sufletul o cere.
Făcut-am râu sărat
din dorurile tale.
Lumina ta
adesea m-a-ndreptat
spre zbor de pescăruș
pe cerurile tale.
Adesea în păcat
am lunecat
dar am plătit cu sânge
și nu regret nimic.
Aș lua-o de la capăt
în fiecare clipă.
căci sufletul îmi plânge,
în lipsa ta,
mai mult decât cu tine.
De-mi vei reda aripă,
tu... fă-o mâine.
azi...
lasă-mă să dorm la umbra ta,
iubire!
N. D.
Azi... plânge toamna-n mine
Îmi plânge timpu-n ceafă
și pe umeri.
îmi dezgolește tremur și simțiri.
e sec iar vântu'albastru
din priviri.
și riduri lângă tâmpla dreaptă dor.
Azi...
plânge toamna-n mine,
cătându-și iar cărări de fum.
Clipe-adormite par străine.
Trăiri ce mor puțin câte puțin,
înlănțuite-n timpul ce-a rămas.
Doar brațul meu e cel care-mi ridică
genunchiul amorțit, spălat cu sare.
Privesc din nou vaporu'n zare,
ducând cu el spre Minulescu,
”trei lacrimi reci de călătoare”.
Și, poate mâine voi rămâne vis
îndepărtat, însingurat și rece.
ori poate mâine voi deveni trecut.
Dar astăzi... plânge toamna-n mine.
Cuvinte se transformă în mormânt.
și tac...
N. D.
și pe umeri.
îmi dezgolește tremur și simțiri.
e sec iar vântu'albastru
din priviri.
și riduri lângă tâmpla dreaptă dor.
Azi...
plânge toamna-n mine,
cătându-și iar cărări de fum.
Clipe-adormite par străine.
Trăiri ce mor puțin câte puțin,
înlănțuite-n timpul ce-a rămas.
Doar brațul meu e cel care-mi ridică
genunchiul amorțit, spălat cu sare.
Privesc din nou vaporu'n zare,
ducând cu el spre Minulescu,
”trei lacrimi reci de călătoare”.
Și, poate mâine voi rămâne vis
îndepărtat, însingurat și rece.
ori poate mâine voi deveni trecut.
Dar astăzi... plânge toamna-n mine.
Cuvinte se transformă în mormânt.
și tac...
N. D.
O umbră ce-și va plânge toamna fără lacrimi
Aruncându-mă-ntr-un zbor
care nu e al meu,
am crezut ca
îmi va reda viața
pe care am așezat-o-n slujba iubirii,
de bunăvoie și nesilită de nimeni.
Dar...
n-am făcut decât să mă distrug.
Cu o singură aripă nu se poate zbura.
Picajul e sigur, în apa mării învolburate.
și lumea e prea mare
pentru a-mi atenua căderea.
E prea târziu
să mai caut firimituri împrăștiate
pe drumul fără întoarcere.
Ereți le-au cules,
nepăsându-le.
Precupeți de iluzii
trag de trupu-mi, din toate părțile.
Sânge încearcă să scape, șuvoi
dintr-o strânsoare
numită ochi.
și... ciudat...
nu mă doare nimic.
o singură bucată de-amintire
s-a cuibărit
într-unul dintre degetele sufletului, rămas.
Arde-mă!
Se va-nălța,
poate,
doar învelișul măiastrei Pheonix, din cenușa-mi.
precum un balon mare, verde,
pictat în culori mincinoase,
cu o față de clown,
niciodată... râzând.
Privește!
privește-n dreapta sus.
am ramas doar... o umbră.
O umbră ce arată ora trei.
E vremea să se facă... ceck-in-ul.
O toamnă plânge, azi, într-un colț uitat de lume
se-aude doar un murmur de durere.
izvor de lacrimi a secat.
o singură bucată de-amintire
s-a cuibărit
într-unul dintre degetele sufletului, rămas.
Sunt doar... o umbră.
O umbră ce-și va plânge toamna fără lacrimi.
N. D.
Sunt bine, mamă!
Sunt bine, mamă!
doar că...
păsările cerului
se strâng, în fiecare seară
la fereastra mea
cerându-mi tribut-
-lacrimi de dor
preschimbate-n sânge-,
pentru îndrăzneala
de a le fura zbor,
în toamna anului trecut.
sunt bine, mamă!
doar că... viața
mi-a mai săpat un rid
împrejurul ochiului stâng,
în ultimul an.
cel drept iși cântă
și acum clipe de vis
trăite pe meleaguri străine.
sunt bine!
doar că...
vezi tu, mamă...
noi două n-am vorbit niciodată
despre golul lăsat
de inelul slăvit în altar,
al unui bărbat.
nu mi-ai spus că... macină
și macină, până nu mai rămâne nimic
decât ridul ochiului stâng
ce se-ntinde, precum o cataractă,
trecând prin cel drept
până în inimă, mamă...
până în inimă...
sunt bine!
doar că...
în fiecare noapte
cerul meu e gri.
și oricât de tare mă străduiesc
să adun stele,
raze de lună mă despică, dureros,
spunându-mi
că nu sunt ale mele.
nu mi-ai spus niciodată
despre dimineți
cărora trebuie să le zâmbesc,
chiar dacă
sufletu-mi trudesc
peticit de nesomn
ori despre perna, tristă, fără stăpân
care își schimbă, în fiecare zi
așternuturile sărate.
noi două n-am vorbit niciodată
despre multe lucruri
despre multe păcate.
dar...
sunt bine, mamă!
N. D.
doar că...
păsările cerului
se strâng, în fiecare seară
la fereastra mea
cerându-mi tribut-
-lacrimi de dor
preschimbate-n sânge-,
pentru îndrăzneala
de a le fura zbor,
în toamna anului trecut.
sunt bine, mamă!
doar că... viața
mi-a mai săpat un rid
împrejurul ochiului stâng,
în ultimul an.
cel drept iși cântă
și acum clipe de vis
trăite pe meleaguri străine.
sunt bine!
doar că...
vezi tu, mamă...
noi două n-am vorbit niciodată
despre golul lăsat
de inelul slăvit în altar,
al unui bărbat.
nu mi-ai spus că... macină
și macină, până nu mai rămâne nimic
decât ridul ochiului stâng
ce se-ntinde, precum o cataractă,
trecând prin cel drept
până în inimă, mamă...
până în inimă...
sunt bine!
doar că...
în fiecare noapte
cerul meu e gri.
și oricât de tare mă străduiesc
să adun stele,
raze de lună mă despică, dureros,
spunându-mi
că nu sunt ale mele.
nu mi-ai spus niciodată
despre dimineți
cărora trebuie să le zâmbesc,
chiar dacă
sufletu-mi trudesc
peticit de nesomn
ori despre perna, tristă, fără stăpân
care își schimbă, în fiecare zi
așternuturile sărate.
noi două n-am vorbit niciodată
despre multe lucruri
despre multe păcate.
dar...
sunt bine, mamă!
N. D.
Dăinuiri
Am lăsat pe braț de fereastră
drumul către tine.
să-l spele ploaia
cu picuri mari de fericire.
în viziunea mea
verbul ”a iubi” se conjugă corect
cu patruzeci și două de stele zăbavă.
cenușa de-amăgire
spulberă vânt de miază-noapte.
zdrențe de suflet
își caută loc să respire
pe mări...
pe adieri...
pe umere...
precum muribunzi în agonie
cerșind clipe de viață.
doar clipe.
repetir cere sufletul meu.
repetir de iluzii,
de iubiri consumate în nopți de poveste.
stele șoptindu-mi păcatul
în colț de semilună adormită.
catargul durerii
își macină prova
în zbor rotund de pescăruș.
Sunt femeia unei singure iubiri!
arzând în flăcări de dor neschimbat.
în urmele pașilor mei
răsar flori
printre lumini și umbre
ce nu se vor stinge niciodată.
nici măcar... odată cu mine...
N. D.
drumul către tine.
să-l spele ploaia
cu picuri mari de fericire.
în viziunea mea
verbul ”a iubi” se conjugă corect
cu patruzeci și două de stele zăbavă.
cenușa de-amăgire
spulberă vânt de miază-noapte.
zdrențe de suflet
își caută loc să respire
pe mări...
pe adieri...
pe umere...
precum muribunzi în agonie
cerșind clipe de viață.
doar clipe.
repetir cere sufletul meu.
repetir de iluzii,
de iubiri consumate în nopți de poveste.
stele șoptindu-mi păcatul
în colț de semilună adormită.
catargul durerii
își macină prova
în zbor rotund de pescăruș.
Sunt femeia unei singure iubiri!
arzând în flăcări de dor neschimbat.
în urmele pașilor mei
răsar flori
printre lumini și umbre
ce nu se vor stinge niciodată.
nici măcar... odată cu mine...
N. D.
Un altfel de vers
E prea din timp să-mi ceri
acum, un nou tribut.
Abia ce-am înfipt ieri
marmură scrisă-n sânge
la capăt de mormânt.
Nu defila din nou
pe braț de cimitir.
nu-mi lua și adierea
ce-ncerc să o respir.
Încă-mi șchioapătă-n suflet
bucata ce-ai furat.
Încă arde poteca
din capătul de sat.
mai lasă-mi lângă mine
pântec ce m-a purtat,
picioare ostenite
și mâini de sărutat.
Un singur ochi mai râde
pe cerul părintesc.
Mai lasă-mă puțin
pomeni să odihnesc.
N. D.
acum, un nou tribut.
Abia ce-am înfipt ieri
marmură scrisă-n sânge
la capăt de mormânt.
Nu defila din nou
pe braț de cimitir.
nu-mi lua și adierea
ce-ncerc să o respir.
Încă-mi șchioapătă-n suflet
bucata ce-ai furat.
Încă arde poteca
din capătul de sat.
mai lasă-mi lângă mine
pântec ce m-a purtat,
picioare ostenite
și mâini de sărutat.
Un singur ochi mai râde
pe cerul părintesc.
Mai lasă-mă puțin
pomeni să odihnesc.
N. D.
... și din cenușă a răsărit iubire...
am ars pe rug
mințita-mi clipă
și am ajuns
cenușa să-i iubesc
călcat-am strâmb
pe dealurile ei
de multe ori
chiar dacă flori am răsădit
eu m-am uscat
și am murit
puțin câte puțin
un pumn de lacrimi
căușul palmei
strânge
și mă agăț de infinituri
de colț de lună
și de val de mare
vărsându-mi dor
pe cer de veac
cu litere de-o șchioapă
crezând că mă topesc
nevrând să mai iubesc
deșertăciune
de câte ori m-am stins
în miez de noapte
ca să răsar, apoi,
în dimineți
și am murit
pe margine de șoapte
născându-mă
în tot mai multe vieți
tăcere din dureri
îmi poartă pași rebeli
către un mâine
neînțeles de nimeni
aripă-n noapte
leneș adoarme
pe pleoapa-mi plină de nesomn
și... tace
N. D.
mințita-mi clipă
și am ajuns
cenușa să-i iubesc
călcat-am strâmb
pe dealurile ei
de multe ori
chiar dacă flori am răsădit
eu m-am uscat
și am murit
puțin câte puțin
un pumn de lacrimi
căușul palmei
strânge
și mă agăț de infinituri
de colț de lună
și de val de mare
vărsându-mi dor
pe cer de veac
cu litere de-o șchioapă
crezând că mă topesc
nevrând să mai iubesc
deșertăciune
de câte ori m-am stins
în miez de noapte
ca să răsar, apoi,
în dimineți
și am murit
pe margine de șoapte
născându-mă
în tot mai multe vieți
tăcere din dureri
îmi poartă pași rebeli
către un mâine
neînțeles de nimeni
aripă-n noapte
leneș adoarme
pe pleoapa-mi plină de nesomn
și... tace
N. D.
La poalele muntelui Pilio
Ninge-mă
la poalele muntelui Pilio
să te poti rătăci
prin verdele-mi crud
aliniind vieți
și tabere de vară.
Așterne-mă,
atingând infinit de plăceri
ducându-mă-n vârfuri
stele mângâind
cu tălpi agățate-n sărut
și dacă vei vrea
sa-ți clătești gânduri
cu tâmpla
ascultându-mi
adâncuri
pustii
simțindu-te
din nou al meu
măcar... încă o dată
simțindu-te...
iar, noaptea trimițând
aromă de curat
în odaia-ți cuminte
învăluindu-ți vise,
împliniri
și trăiri.
trezindu-ți diminețile
în parfum de iubiri
nedormite
respirații adânci
înghițindu-le.
pictându-mă
în raze matinale
de soare,
la poalele muntelui Pilio
N. D.
la poalele muntelui Pilio
să te poti rătăci
prin verdele-mi crud
aliniind vieți
și tabere de vară.
Așterne-mă,
atingând infinit de plăceri
ducându-mă-n vârfuri
stele mângâind
cu tălpi agățate-n sărut
și dacă vei vrea
sa-ți clătești gânduri
cu tâmpla
ascultându-mi
adâncuri
pustii
simțindu-te
din nou al meu
măcar... încă o dată
simțindu-te...
iar, noaptea trimițând
aromă de curat
în odaia-ți cuminte
învăluindu-ți vise,
împliniri
și trăiri.
trezindu-ți diminețile
în parfum de iubiri
nedormite
respirații adânci
înghițindu-le.
pictându-mă
în raze matinale
de soare,
la poalele muntelui Pilio
N. D.
RETORICE
Mi-a fost frig astă-noapte.
mi-a fost frig și... țipăt de stele
mi se cuibărea pe genunchi.
și pleata-mi era goală de gânduri.
așteptam doar roua cafelei matinale
și strigătul ceasului cu cuc
poștărița suna la ușa cu ficus.
spre zâmbet porneam năucită
și lacrimi virgine blestemau în urmă-mi
cuvinte de-ocară mă trăgeau înapoi.
imagini de sânge desenat pe pereți
ai holului lung dintre moarte și vieți.
e grea hotărârea călcând pe principii
ca un jug îmi trage grumazul în jos.
balanța înclină spre glasul de inimi
trăind iar supuse la grele-ncercări.
poate că-i vremea să tresalte și ele.
să-și hrănească aortele cu suspin de iubire
dar... cine decide și... cum să respire
știind că în urmă vor lăsa amăgiri?
se vor mângâiate. pompează în gol
și pași lasă urme de noroi pe culoar.
mai au un deceniu de trăiri. poate două...
deschid câte-un braț, apoi și pe-al doilea,
tumultul de lacrimi lăsând să se scurgă
și aripi le cresc. vor fi fericite!
dar... cine decide și... cum să aleagă?
pe valuri de mare-și înghit iar dorința
așteaptă să bată. pregatite-s de drum.
dar... cine decide ce va fi, când... sau... cum?
N. D.
mi-a fost frig și... țipăt de stele
mi se cuibărea pe genunchi.
și pleata-mi era goală de gânduri.
așteptam doar roua cafelei matinale
și strigătul ceasului cu cuc
poștărița suna la ușa cu ficus.
spre zâmbet porneam năucită
și lacrimi virgine blestemau în urmă-mi
cuvinte de-ocară mă trăgeau înapoi.
imagini de sânge desenat pe pereți
ai holului lung dintre moarte și vieți.
e grea hotărârea călcând pe principii
ca un jug îmi trage grumazul în jos.
balanța înclină spre glasul de inimi
trăind iar supuse la grele-ncercări.
poate că-i vremea să tresalte și ele.
să-și hrănească aortele cu suspin de iubire
dar... cine decide și... cum să respire
știind că în urmă vor lăsa amăgiri?
se vor mângâiate. pompează în gol
și pași lasă urme de noroi pe culoar.
mai au un deceniu de trăiri. poate două...
deschid câte-un braț, apoi și pe-al doilea,
tumultul de lacrimi lăsând să se scurgă
și aripi le cresc. vor fi fericite!
dar... cine decide și... cum să aleagă?
pe valuri de mare-și înghit iar dorința
așteaptă să bată. pregatite-s de drum.
dar... cine decide ce va fi, când... sau... cum?
N. D.
și... marmura sapă...
Îmi sap două lacrimi în marmură albă
Privire de gheață pătrund
și ar anotimp
o brazdă pe alta întorc,
în tăcere
dar viața nu vrea să dea pașii-napoi
se zbate în laț
de prezent muribund.
Pe culoar,
uși închise îmi blochează privirea.
Despletesc iar cununa
din spini de durere
înfigând flori de in
pe mormânt.
și ard mâini de ceară,
luminându-i cărarea
strigându-l cu vorbe,
strigându-l în gând.
Au prins iar copacii
în rod, anul ăsta
și... parcă-i urăsc
că-și văd de-ale lor...
în roșu și verde dansează în porți
și... mie mi-e dor...
Îmi sap două lacrimi în marmură albă
și marmura sapă în sufletul meu
N. D.
Privire de gheață pătrund
și ar anotimp
o brazdă pe alta întorc,
în tăcere
dar viața nu vrea să dea pașii-napoi
se zbate în laț
de prezent muribund.
Pe culoar,
uși închise îmi blochează privirea.
Despletesc iar cununa
din spini de durere
înfigând flori de in
pe mormânt.
și ard mâini de ceară,
luminându-i cărarea
strigându-l cu vorbe,
strigându-l în gând.
Au prins iar copacii
în rod, anul ăsta
și... parcă-i urăsc
că-și văd de-ale lor...
în roșu și verde dansează în porți
și... mie mi-e dor...
Îmi sap două lacrimi în marmură albă
și marmura sapă în sufletul meu
N. D.
Pe tivuri de cuvinte către seara vieții
Steluțe se sting
în nopți de pădure.
poteca înțeapă acut
o urmă a tălpilor goale.
odată cu toate mă strâng
uneori.
și lumea mă doare.
și mor odată cu toate.
pașesc... înca arde
în lumea lui NU.
cuvinte și oameni mă dor.
alei ce-au crescut în suflet de Om
pe aripi de timp
țesute cu fire de zbor.
Un ceas de perete
pe holul stingher
mă-mpinge-n vârtej
amintindu-mi.
văpaia oglinzii
nu arde la fel.
și verdele crud se-ofilește.
iubind... tot iubind...
spre seară mă ning
și nu mai am timp de poveste.
văpaia oglinzii
nu arde la fel
steluțe... se sting...
și... mă ning...
N. D.
în nopți de pădure.
poteca înțeapă acut
o urmă a tălpilor goale.
odată cu toate mă strâng
uneori.
și lumea mă doare.
și mor odată cu toate.
pașesc... înca arde
în lumea lui NU.
cuvinte și oameni mă dor.
alei ce-au crescut în suflet de Om
pe aripi de timp
țesute cu fire de zbor.
Un ceas de perete
pe holul stingher
mă-mpinge-n vârtej
amintindu-mi.
văpaia oglinzii
nu arde la fel.
și verdele crud se-ofilește.
iubind... tot iubind...
spre seară mă ning
și nu mai am timp de poveste.
văpaia oglinzii
nu arde la fel
steluțe... se sting...
și... mă ning...
N. D.
Prea aproape de soare
Rătăcesc
printre nouri și vise.
Cerul se-adapă din irișii mei.
În două-trei vieți va trebui să fie verde.
În întuneric
se-aude glas răgușit de chitară:
”am înălțat zmei pentru tine.
privește-i!
privește-i cum adorm în brațe de zenit.
pentru tine am murit.
mi-au schimbat corzile doar.
însă... am murit”
Am o prietenă care iubește luxul.
O alta care adoră călăria.
Eu... iubesc albastrul de Voroneț
reflectat
peste tot unde mă uit
și văd pupile
purtate de viață dincolo de mare
unde nu pot ajunge
fără aprobare.
Zbaterile aripilor de fluture
sunt tot mai slabe.
tot mai incolore.
Se prăbușește în abisul din mine
înaintea sunetelor de clopot.
Cine sunt eu?
Sunt un Icar.
Cine îmi va doborî înălțimile?
N. D.
printre nouri și vise.
Cerul se-adapă din irișii mei.
În două-trei vieți va trebui să fie verde.
În întuneric
se-aude glas răgușit de chitară:
”am înălțat zmei pentru tine.
privește-i!
privește-i cum adorm în brațe de zenit.
pentru tine am murit.
mi-au schimbat corzile doar.
însă... am murit”
Am o prietenă care iubește luxul.
O alta care adoră călăria.
Eu... iubesc albastrul de Voroneț
reflectat
peste tot unde mă uit
și văd pupile
purtate de viață dincolo de mare
unde nu pot ajunge
fără aprobare.
Zbaterile aripilor de fluture
sunt tot mai slabe.
tot mai incolore.
Se prăbușește în abisul din mine
înaintea sunetelor de clopot.
Cine sunt eu?
Sunt un Icar.
Cine îmi va doborî înălțimile?
N. D.
FII TU!
strâng cenușă plânsă de ploi
și furtuni
printre noi.
De la malul din stânga ta
la malul din dreapta mea,
marea ne-a oferit flăcări albastre.
Privește
cum se rostogolesc mărgăritare,
iubite
din cerurile noastre.
aștern covor înaintea venirii
sfărâmând piatră cu piatră
muntele,
drept insulă așezat.
Culori din aripi de fluturi
în suflete ne cresc.
Mii de nepriviri
de vor trece prin trupuri
se regăsesc.
Fii tu!
Cel ce-a iubit.
cel ce iubește încă.
Privește-n tine
acolo unde... eu știu să privesc.
N. D.
și furtuni
printre noi.
De la malul din stânga ta
la malul din dreapta mea,
marea ne-a oferit flăcări albastre.
Privește
cum se rostogolesc mărgăritare,
iubite
din cerurile noastre.
aștern covor înaintea venirii
sfărâmând piatră cu piatră
muntele,
drept insulă așezat.
Culori din aripi de fluturi
în suflete ne cresc.
Mii de nepriviri
de vor trece prin trupuri
se regăsesc.
Fii tu!
Cel ce-a iubit.
cel ce iubește încă.
Privește-n tine
acolo unde... eu știu să privesc.
N. D.
Ceasuri de taină
Sub pătura tristeții m-am retras
de-atâtea ori...
nedeslușind durerea omenirii.
doar pașii mei am urmărit, tăcută.
Pe poduri de lumină am rămas
câteva vieți.
Am revenit călcând pe legea firii,
pe bucuria încă nenăscută,
de-atâtea ori...
Că... lacrimile mele-s mai amare
e pentru c-am știut s-o spun
în mii de feluri.
Nu-s mai presus
pentru că știu să plâng.
nici mai prejos
pentru c-o fac în taină.
De câte ori mă doare-o apăsare
privesc în mine, căutând răspuns.
și nu de fiecare dată îl găsesc.
însă, de fiecare dată plâng în mare.
Căci... știu să plâng.
Dar... știu să și iubesc.
N. D.
de-atâtea ori...
nedeslușind durerea omenirii.
doar pașii mei am urmărit, tăcută.
Pe poduri de lumină am rămas
câteva vieți.
Am revenit călcând pe legea firii,
pe bucuria încă nenăscută,
de-atâtea ori...
Că... lacrimile mele-s mai amare
e pentru c-am știut s-o spun
în mii de feluri.
Nu-s mai presus
pentru că știu să plâng.
nici mai prejos
pentru c-o fac în taină.
De câte ori mă doare-o apăsare
privesc în mine, căutând răspuns.
și nu de fiecare dată îl găsesc.
însă, de fiecare dată plâng în mare.
Căci... știu să plâng.
Dar... știu să și iubesc.
N. D.
DOR --- { trimite-mi râu să-mi stingă flăcări }
Ridică în aer cearceaful
cu formă de tine.
așterne-l
peste nisipul scurs
printre degetele timpului.
Ai grijă cu fața de pernă
impregnată
cu urme de tâmple arzând.
din ea se ridică-n văzduh
fluturi
cu-aripi îmbibate-n suc de amor.
se-anină de streașina gândurilor
unul câte unul
precum liliecii în lumina oarbă
{ne plouă cu țipete de dor}
amenințând transformarea-n coconi
dacă nu lăsăm slobod cuvântul.
Trimite rază de albastru
să pătrundă prin ferestrele mele
{de culoarea frunzei de mesteacăn}
până-n adâncul unde te-ai cuibărit.
trezind la viață fiecare sărut.
fiecare adiere de vânt
ce-mi purta pletele deasupra tuturor
oamenilor.
acelor cerșetori de iubire, din capătul străzilor.
cu brațele-ndreptate către ceruri.
alergând cu tălpile lor
goale de sărut.
{fericiți de nedureri
nefericiți de nemângâieri}
Dă la o parte pădurea de griji.
ca pe draperia de culoarea toamnei
din camera unde-am trăit eternitatea...
{când marea își spărgea valurile
în ritm de bolero și aromă de tutun de pipă}
... în patru zile.
N. D.
cu formă de tine.
așterne-l
peste nisipul scurs
printre degetele timpului.
Ai grijă cu fața de pernă
impregnată
cu urme de tâmple arzând.
din ea se ridică-n văzduh
fluturi
cu-aripi îmbibate-n suc de amor.
se-anină de streașina gândurilor
unul câte unul
precum liliecii în lumina oarbă
{ne plouă cu țipete de dor}
amenințând transformarea-n coconi
dacă nu lăsăm slobod cuvântul.
Trimite rază de albastru
să pătrundă prin ferestrele mele
{de culoarea frunzei de mesteacăn}
până-n adâncul unde te-ai cuibărit.
trezind la viață fiecare sărut.
fiecare adiere de vânt
ce-mi purta pletele deasupra tuturor
oamenilor.
acelor cerșetori de iubire, din capătul străzilor.
cu brațele-ndreptate către ceruri.
alergând cu tălpile lor
goale de sărut.
{fericiți de nedureri
nefericiți de nemângâieri}
Dă la o parte pădurea de griji.
ca pe draperia de culoarea toamnei
din camera unde-am trăit eternitatea...
{când marea își spărgea valurile
în ritm de bolero și aromă de tutun de pipă}
... în patru zile.
N. D.
Ai grijă... mereu
Un vânt de miazănoapte
împrăștie nisipul negru-al vieții
pe cărarea ce duce către tine.
Unde, tălpile-mi goale
pășesc,
schimonosindu-se de durere.
Urma sărutului tău doare.
Mă arde negrul nisipului
ce l-au aruncat oamenii pe cărare.
ai aruncat și tu o mână,
poate... neștiind că voi trece pe-aici.
știu că n-ai vrut sa rănești
nici sărutul, nici lacrima
și nici sufletul.
știu cât iubești.
Ține-mi tălpile-n palmă.
Spală marea
de sare.
cu apă nemințită, oprind sângerarea.
Căci...
sângele tău îmi curge
prin vene.
Visele-s mai grele înspre miez de noapte.
iar în dimineață,
soarele îmi plânge
pe margini de șoapte.
Ține-mi tălpile-n palmă, oprind sângerarea.
Ai grijă mereu!
de tine, de voi,
de marea
din noi,
de sufletul meu.
N. D.
împrăștie nisipul negru-al vieții
pe cărarea ce duce către tine.
Unde, tălpile-mi goale
pășesc,
schimonosindu-se de durere.
Urma sărutului tău doare.
Mă arde negrul nisipului
ce l-au aruncat oamenii pe cărare.
ai aruncat și tu o mână,
poate... neștiind că voi trece pe-aici.
știu că n-ai vrut sa rănești
nici sărutul, nici lacrima
și nici sufletul.
știu cât iubești.
Ține-mi tălpile-n palmă.
Spală marea
de sare.
cu apă nemințită, oprind sângerarea.
Căci...
sângele tău îmi curge
prin vene.
Visele-s mai grele înspre miez de noapte.
iar în dimineață,
soarele îmi plânge
pe margini de șoapte.
Ține-mi tălpile-n palmă, oprind sângerarea.
Ai grijă mereu!
de tine, de voi,
de marea
din noi,
de sufletul meu.
N. D.
APROAPE DE STELE
Fusese invitată de prieteni, la grătar
undeva, în mijlocul munților.
Inițial a refuzat.
Dar... s-a gândit că e bine să ia o gură de aer proaspăt,
un pic de verde din coline, un pic de viață.
Își așeză cu grijă, pe frunte,
baticul străveziu (răsucit ca o liană),
din mătase fină,
precum gândurile curate ale unei fecioare.
Și-a pus(special) ochelarii fumurii
cât toată fața, aproape...
meniți să-i acopere fluviul din priviri.
Pletele blonde se răsfirau rebel, în spatele mătăsii,
precum pârâuri reci, curgând din inimă de munte,
așteptând înserarea.
Așezându-se destul de departe,
încât să poată fi cu gândurile ei
și destul de aproape
încât să nu fie în veșnica-i singurătate.
Cu spatele spre zumzetul creat de vocile stinghere
și totuși împreună cu viața din ele.
cuprinzând în lentile toate piscurile verzi,
precum lacrima vieții.
Atunci
a simțit...
fără să se-ntoarcă i-a spus:
-- Te-am simțit!
Ți-am simțit adierea, în fiecare dintre crestele munților
care mi-au crescut pe suflet, piatră cu piatră, de când ai plecat,
lăsându-mă la jumătatea zborului,
cu jumătate de aripă.
Ți-am simțit parfumul, în fiecare con din fiecare brad
care și-a rostit nemișcarea în bătaia vântului.
Te-am simțit!
Atunci...
o sută de brațe cu aromă, incontestabil știută,
așezându-se în spatele ei
au prins-o pe după umeri, strângând-o într-atât
încât, parcă ar fi vrut să o piardă înlăuntrul lor.
Precum o scoică, strângându-și la sân, perla.
aducându-i genunchii și palmele în semn de rugăciune,
către piept.
simțea freamătul săruturilor din ceafă. și respirația.
simțea cum se risipește o dată cu apusul
și în același timp, cum se strânge, micindu-se într-atât
încât să încapă acolo unde a fost dintotdeauna.
în scoica ei
cu aromă de iubire și miros de tutun de pipă.
Sub lentilele mari se zbătea mareea,
vrând parcă să irige clipa.
Știa ca va veni.
Chiar și... doar pentru o îmbrățișare în vârf de munte,
APROAPE DE STELE.
așa cum a promis.
Încercând să se-ntoarcă, precum un nenăscut în pântece
a simțit că ceva doare. nu-și dădea seama dacă lacrimile,
ori munții, ori verdele din brazi.
Dar o durea adânc.
până-n străfunduri.
Trezește-te făptură!
Ai ațipit o oră doar...
Ți-e mâna stângă amorțită
de cât de tare ai strâns visul tău la piept.
N. D.
undeva, în mijlocul munților.
Inițial a refuzat.
Dar... s-a gândit că e bine să ia o gură de aer proaspăt,
un pic de verde din coline, un pic de viață.
Își așeză cu grijă, pe frunte,
baticul străveziu (răsucit ca o liană),
din mătase fină,
precum gândurile curate ale unei fecioare.
Și-a pus(special) ochelarii fumurii
cât toată fața, aproape...
meniți să-i acopere fluviul din priviri.
Pletele blonde se răsfirau rebel, în spatele mătăsii,
precum pârâuri reci, curgând din inimă de munte,
așteptând înserarea.
Așezându-se destul de departe,
încât să poată fi cu gândurile ei
și destul de aproape
încât să nu fie în veșnica-i singurătate.
Cu spatele spre zumzetul creat de vocile stinghere
și totuși împreună cu viața din ele.
cuprinzând în lentile toate piscurile verzi,
precum lacrima vieții.
Atunci
a simțit...
fără să se-ntoarcă i-a spus:
-- Te-am simțit!
Ți-am simțit adierea, în fiecare dintre crestele munților
care mi-au crescut pe suflet, piatră cu piatră, de când ai plecat,
lăsându-mă la jumătatea zborului,
cu jumătate de aripă.
Ți-am simțit parfumul, în fiecare con din fiecare brad
care și-a rostit nemișcarea în bătaia vântului.
Te-am simțit!
Atunci...
o sută de brațe cu aromă, incontestabil știută,
așezându-se în spatele ei
au prins-o pe după umeri, strângând-o într-atât
încât, parcă ar fi vrut să o piardă înlăuntrul lor.
Precum o scoică, strângându-și la sân, perla.
aducându-i genunchii și palmele în semn de rugăciune,
către piept.
simțea freamătul săruturilor din ceafă. și respirația.
simțea cum se risipește o dată cu apusul
și în același timp, cum se strânge, micindu-se într-atât
încât să încapă acolo unde a fost dintotdeauna.
în scoica ei
cu aromă de iubire și miros de tutun de pipă.
Sub lentilele mari se zbătea mareea,
vrând parcă să irige clipa.
Știa ca va veni.
Chiar și... doar pentru o îmbrățișare în vârf de munte,
APROAPE DE STELE.
așa cum a promis.
Încercând să se-ntoarcă, precum un nenăscut în pântece
a simțit că ceva doare. nu-și dădea seama dacă lacrimile,
ori munții, ori verdele din brazi.
Dar o durea adânc.
până-n străfunduri.
Trezește-te făptură!
Ai ațipit o oră doar...
Ți-e mâna stângă amorțită
de cât de tare ai strâns visul tău la piept.
N. D.
Mi-e dor de tine, în fiecare răsărit
Mi-e dor de tine, în fiecare răsărit!
În fiecare zbatere de geană
te desenez.
cu lacrimi și surâs, în asfințit,
îmi completez
cu ochii tăi, seninul.
Mi-e dor ca mâna-ți caldă
să-mi aline suspinul.
să îmi strecori cuvinte
în tăceri.
să-mi pui tâmplele-n palmă
și-n lacrimi mângâieri.
Mai viu ca niciodată
îmi curgi pe sub veșminte.
Parfumul pielii tale mă-'nsoțește
și azi, ca și-nainte.
Revino, vis frumos, în asfințit
Îmbracă-mi sufletul, din nou
cu tine...
N. D.
În fiecare zbatere de geană
te desenez.
cu lacrimi și surâs, în asfințit,
îmi completez
cu ochii tăi, seninul.
Mi-e dor ca mâna-ți caldă
să-mi aline suspinul.
să îmi strecori cuvinte
în tăceri.
să-mi pui tâmplele-n palmă
și-n lacrimi mângâieri.
Mai viu ca niciodată
îmi curgi pe sub veșminte.
Parfumul pielii tale mă-'nsoțește
și azi, ca și-nainte.
Revino, vis frumos, în asfințit
Îmbracă-mi sufletul, din nou
cu tine...
N. D.
De mâine... va fi soare, la tine-n colț de rai!
Cât te iubesc...
și câte zile,
destinul am rugat să mi te-aducă...
M-aș fi luptat cu lumea-ntreagă.
dar nu cu tine.
acum
se-aude pasul serii
cum zgâlțâie pereții.
și porțile iubirii sunt tot mai 'nalte.
Degeaba dau ocol. cetatea e pazită.
intrările sunt bine ferecate.
lumina... nu mai străluce-n noapte.
am fost o umbră poate
la marginile vieții.
de mâine
va fi soare, la tine-n colț de rai.
nu-i vina ta că n-ai simțit
că... lângă mine vrei să stai.
atât cât m-ai iubit
rămâne.
eu ți-am lăsat săruturi
și te-am cântat în versuri
întregul sufletului meu ți l-am lăsat.
și, chiar de mă desprind și cad,
abisuri
vor mângâia tăceri, în mine.
de mâine
va fi soare, la tine-n colț de rai.
și vei uita o umbră,
cum ai uitat și zborul.
de nu mai simți la fel ca ieri, e omenește.
nu judec.
mă rog la ceruri să fii bine!
iar tu... trăiește!
Decât o amintire în zâmbetul tristeții
mai bine umbră-n noapte
la marginile vieții.
N. D.
și câte zile,
destinul am rugat să mi te-aducă...
M-aș fi luptat cu lumea-ntreagă.
dar nu cu tine.
acum
se-aude pasul serii
cum zgâlțâie pereții.
și porțile iubirii sunt tot mai 'nalte.
Degeaba dau ocol. cetatea e pazită.
intrările sunt bine ferecate.
lumina... nu mai străluce-n noapte.
am fost o umbră poate
la marginile vieții.
de mâine
va fi soare, la tine-n colț de rai.
nu-i vina ta că n-ai simțit
că... lângă mine vrei să stai.
atât cât m-ai iubit
rămâne.
eu ți-am lăsat săruturi
și te-am cântat în versuri
întregul sufletului meu ți l-am lăsat.
și, chiar de mă desprind și cad,
abisuri
vor mângâia tăceri, în mine.
de mâine
va fi soare, la tine-n colț de rai.
și vei uita o umbră,
cum ai uitat și zborul.
de nu mai simți la fel ca ieri, e omenește.
nu judec.
mă rog la ceruri să fii bine!
iar tu... trăiește!
Decât o amintire în zâmbetul tristeții
mai bine umbră-n noapte
la marginile vieții.
N. D.
DOR
Mi-e dor de Tine, toamnă!
de râuri de iubire,
de sărutări în taină
și clipe de neștire.
Mi-e dor de mângâiere,
de somn pe brațul tău,
de-a mării adiere.
Mi-e dor de Visul meu!
Întoarce-te, iubire!
fă-mă iar a ta doamnă!
Mi-e dor de poezie!
Mi-e dor de Mine, toamnă!
N. D.
de râuri de iubire,
de sărutări în taină
și clipe de neștire.
Mi-e dor de mângâiere,
de somn pe brațul tău,
de-a mării adiere.
Mi-e dor de Visul meu!
Întoarce-te, iubire!
fă-mă iar a ta doamnă!
Mi-e dor de poezie!
Mi-e dor de Mine, toamnă!
N. D.
1 MARTIE, CU DRAG
Sunt un om fericit!
Poate că nu în fiecare clipă realizez. Uneori, privirile unor ochi nevinovați mă trag de manecă, subtil, amintindu-mi...
Aseară, fiind ocupată cu altceva am intrat mai târziu în dormitor, unde, lumina veiozei îmi dezvelea dansul hainelor și al rechizitelor, împrastiate ostentativ și parcă intenționat, în căldura camerei. Ce anume or fi căutând ciorapii pe noptieră... nu mi-am putut explica. Parcă niciodată n-a fost atâta haos...
M-am aplecat să ridic pilota de pe covor și să acopăr somnul trupșorului chircit într-un colț. Câtă liniște putea să emane și câtă căldură... mi-a spulberat toată supărarea.
Un miros necunoscut mi-a oprit gândurile și zâmbetul, forțându-mi privirile să caute, în tot vacarmul acela, sursa. Greu de deslușit! Dar nu imposibil... pe birou, printre hârtii șifonate și caiete împrăștiate, pe tastatura calculatorului, zăcea pur și simplu... o gerbera, aproape ofilită. Sărmana floare... toată seara încercase să găsească drumul către mine și, întâlnind obstacole a preferat să mă aștepte.
Simțind că mai e ceva, încercând să pun cap la cap totul... descopăr litere micuțe și obosite de atâtea încercări, pe un bilețel, care părea a fi mai degrabă ciornă, litere care strigau...:"mami, am vrut să fiu primul care iți oferă un marțișor și n-am putut să aștept până mâine. Te iubesc!"
O dragă prietenă spunea..."m-am oprit să respir pentru că... uitasem". Asta am simțit! A trebuit să-mi amintesc să respir.
Maria... atunci... am înțeles. Acum... am simțit!
N-am putut nici măcar să mă ocup de floare... am simțit că vreau să veghez somnul puiului meu... m-am strecurat lângă respirația liniștită, strângându-l la piept, atât cât să nu perturb acea liniște și... lacrimile au așteptat dimineața, din teama de a nu face zgomot. Gândurile... nu...
Și eu te iubesc, Lucian! Iubesc până și dezordinea pe care ai creat-o... iubesc ciornele pe care ți-ai înșirat suflețelul!
Și... da! Ai fost primul!
(martie 2009)
N. D.
Poate că nu în fiecare clipă realizez. Uneori, privirile unor ochi nevinovați mă trag de manecă, subtil, amintindu-mi...
Aseară, fiind ocupată cu altceva am intrat mai târziu în dormitor, unde, lumina veiozei îmi dezvelea dansul hainelor și al rechizitelor, împrastiate ostentativ și parcă intenționat, în căldura camerei. Ce anume or fi căutând ciorapii pe noptieră... nu mi-am putut explica. Parcă niciodată n-a fost atâta haos...
M-am aplecat să ridic pilota de pe covor și să acopăr somnul trupșorului chircit într-un colț. Câtă liniște putea să emane și câtă căldură... mi-a spulberat toată supărarea.
Un miros necunoscut mi-a oprit gândurile și zâmbetul, forțându-mi privirile să caute, în tot vacarmul acela, sursa. Greu de deslușit! Dar nu imposibil... pe birou, printre hârtii șifonate și caiete împrăștiate, pe tastatura calculatorului, zăcea pur și simplu... o gerbera, aproape ofilită. Sărmana floare... toată seara încercase să găsească drumul către mine și, întâlnind obstacole a preferat să mă aștepte.
Simțind că mai e ceva, încercând să pun cap la cap totul... descopăr litere micuțe și obosite de atâtea încercări, pe un bilețel, care părea a fi mai degrabă ciornă, litere care strigau...:"mami, am vrut să fiu primul care iți oferă un marțișor și n-am putut să aștept până mâine. Te iubesc!"
O dragă prietenă spunea..."m-am oprit să respir pentru că... uitasem". Asta am simțit! A trebuit să-mi amintesc să respir.
Maria... atunci... am înțeles. Acum... am simțit!
N-am putut nici măcar să mă ocup de floare... am simțit că vreau să veghez somnul puiului meu... m-am strecurat lângă respirația liniștită, strângându-l la piept, atât cât să nu perturb acea liniște și... lacrimile au așteptat dimineața, din teama de a nu face zgomot. Gândurile... nu...
Și eu te iubesc, Lucian! Iubesc până și dezordinea pe care ai creat-o... iubesc ciornele pe care ți-ai înșirat suflețelul!
Și... da! Ai fost primul!
(martie 2009)
N. D.
TEMERI
Mi-e frică de moarte.
Mi-e frică să vorbesc despre acest fenomen, pentru mine ne'nțeles. Consider că nu mi-am îndeplinit sarcinile trasate pentru ceea ce se numeşte viaţă.
Încerc s-o mint, spunându-i că sunt încă în perioada căutărilor de sine...
Chiar dacă mă doare uneori lumea asta, parcă tot îmi doresc sa fi fost matusalemici...
Şi dacă ar fi aşa cum se spune înseamnă că în dimineaţa asta mătuşa mea i-a înmânat tatălui meu cuvintele nescrise pe care am rugat-o să i le aşeze cu grijă pe inima, acum verde precum lacrimile pe care mi le-a lăsat moştenire.
Unii simt că îmbătrânesc atunci când urmaşii tind a prinde brazii din urmă, neştiind că drumul se mişcă prea repede pentru paşii care vor ajunge la destinaţia finală cu mult înainte de a realiza târziul.
Eu simt că îmbătrânesc în momente precum acesta, când realizez că moartea a început a-şi înfige colţii în familia mea.
Simt cum, parcă ar vrea să mă care picătură cu picătură dincolo, rupându-mi, cu plecarea fiecărui membru, câte o bucată considerabilă din suflet.
Cărarea către cimitir se înteţeşte şi... mi-am jurat că n-o voi obișnui cu urma paşilor mei.
Câte gărduleţe din metal voi mai putea căra pe umeri, anul acesta?
Ca oricare femeie, ador florile.
Însă, ca oricare om, urăsc să le cumpăr aşezate într-o anumită formă, într-un număr par.
Nu vreau să mi se insereze spusele" acum... familia să-şi ia la revedere!"
Lasă-mă să respir, rogu-te! Nu prinde drag de lacrimile mele!
(martie 2009)
N. D.
Mi-e frică să vorbesc despre acest fenomen, pentru mine ne'nțeles. Consider că nu mi-am îndeplinit sarcinile trasate pentru ceea ce se numeşte viaţă.
Încerc s-o mint, spunându-i că sunt încă în perioada căutărilor de sine...
Chiar dacă mă doare uneori lumea asta, parcă tot îmi doresc sa fi fost matusalemici...
Şi dacă ar fi aşa cum se spune înseamnă că în dimineaţa asta mătuşa mea i-a înmânat tatălui meu cuvintele nescrise pe care am rugat-o să i le aşeze cu grijă pe inima, acum verde precum lacrimile pe care mi le-a lăsat moştenire.
Unii simt că îmbătrânesc atunci când urmaşii tind a prinde brazii din urmă, neştiind că drumul se mişcă prea repede pentru paşii care vor ajunge la destinaţia finală cu mult înainte de a realiza târziul.
Eu simt că îmbătrânesc în momente precum acesta, când realizez că moartea a început a-şi înfige colţii în familia mea.
Simt cum, parcă ar vrea să mă care picătură cu picătură dincolo, rupându-mi, cu plecarea fiecărui membru, câte o bucată considerabilă din suflet.
Cărarea către cimitir se înteţeşte şi... mi-am jurat că n-o voi obișnui cu urma paşilor mei.
Câte gărduleţe din metal voi mai putea căra pe umeri, anul acesta?
Ca oricare femeie, ador florile.
Însă, ca oricare om, urăsc să le cumpăr aşezate într-o anumită formă, într-un număr par.
Nu vreau să mi se insereze spusele" acum... familia să-şi ia la revedere!"
Lasă-mă să respir, rogu-te! Nu prinde drag de lacrimile mele!
(martie 2009)
N. D.
Te aștept să Fii
Într-o altă viață noi ne-am scris iubirea.
Am scrijelit
pe toți pereții sufletelor noastre,
fiecare zâmbet de azi
fiecare zâmbet de mâine
și fiecare răsărit.
Îmi pui, ușor, în fiecare dimineață
lacrimi de dor și flori albastre,
în razele luminii care mă deschid.
Și de va fi să nu ajungă astă viață,
pentru trăirile ce ni le-am scris,
vom cere înca una.
și lumii noastre vom împleti cununa,
din flori de vis.
E cald la mine-n suflet.
Te aștept sa vii
acolo...
de unde n-ai plecat vreodată.
Tu... vino, zâmbet!
Te aștept să Fii.
N. D.
Am scrijelit
pe toți pereții sufletelor noastre,
fiecare zâmbet de azi
fiecare zâmbet de mâine
și fiecare răsărit.
Îmi pui, ușor, în fiecare dimineață
lacrimi de dor și flori albastre,
în razele luminii care mă deschid.
Și de va fi să nu ajungă astă viață,
pentru trăirile ce ni le-am scris,
vom cere înca una.
și lumii noastre vom împleti cununa,
din flori de vis.
E cald la mine-n suflet.
Te aștept sa vii
acolo...
de unde n-ai plecat vreodată.
Tu... vino, zâmbet!
Te aștept să Fii.
N. D.
Retrospectivă
Eram tânără.
Ochii îmi luceau a viitor.
Credeam că iubesc...
Pașii-mi grabiți se-ndreptau către viață.
Gura-mi rostea cuvinte de dor.
Credeam că trăiesc...
Credeam că adieri ale vântului
mă vor prăvăli la pământ.
Trecerile timpului și-acum mă învață
că trebuie să lupt
cu arcul destinului.
De câte ori aș fi vrut s-o iau de la-nceput...
Sunt tânără.
Ochii îmi lucesc... încă... a viitor.
Pașii mei încearcă
să se-ntoarcă.
Gura-mi rostește, mai tare, cuvinte de dor.
Adierile de vânt, în timp,
furtuni au devenit.
N-a venit încă vremea
să-mi cânt aminul!
Atâta timp cât pot să-mi adâncesc
privirea-n mine...
Atâta timp cât pot să mai iubesc...
continui să mă lupt mai aprig cu destinul.
N. D.
Ochii îmi luceau a viitor.
Credeam că iubesc...
Pașii-mi grabiți se-ndreptau către viață.
Gura-mi rostea cuvinte de dor.
Credeam că trăiesc...
Credeam că adieri ale vântului
mă vor prăvăli la pământ.
Trecerile timpului și-acum mă învață
că trebuie să lupt
cu arcul destinului.
De câte ori aș fi vrut s-o iau de la-nceput...
Sunt tânără.
Ochii îmi lucesc... încă... a viitor.
Pașii mei încearcă
să se-ntoarcă.
Gura-mi rostește, mai tare, cuvinte de dor.
Adierile de vânt, în timp,
furtuni au devenit.
N-a venit încă vremea
să-mi cânt aminul!
Atâta timp cât pot să-mi adâncesc
privirea-n mine...
Atâta timp cât pot să mai iubesc...
continui să mă lupt mai aprig cu destinul.
N. D.
Chemări
Incomensurabile simțiri
îmi fură gândul
rătăcit,
prin amintiri.
Tind să cobor,
uneori,
printre oameni...
dar... și acolo... mi-e dor...
Lasă-ți mâna
să lunece pe umeri,
din când în când,
în gând,
la ceas de seară.
Dorul spatelui,
plin de-mbrățișare
...mă doare.
Aruncă distanța.
s-o înghită viața.
și marea
care ne desparte.
În noapte,
trimte șoapte
să-mi usuce perna.
și sărutările...
să nu le mai visez.
să pot s-așez,
o lacrimă, un gând,
în pieptu-ți ce ma strigă.
Adună-mi griji din suflet
și fă-mi din ele-aripă.
învață-mă să zbor.
Întoarce-mi anotimpurile
de pe o brazdă pe alta.
și fă să fie,
toamnă iar.
căci, în zadar
îmi așez visele la căpătâi.
Dă-mi roua dimineții.
Fă zi din noaptea vieții.
și un întreg din toate.
Din vis... realitate.
și vino!
N. D.
îmi fură gândul
rătăcit,
prin amintiri.
Tind să cobor,
uneori,
printre oameni...
dar... și acolo... mi-e dor...
Lasă-ți mâna
să lunece pe umeri,
din când în când,
în gând,
la ceas de seară.
Dorul spatelui,
plin de-mbrățișare
...mă doare.
Aruncă distanța.
s-o înghită viața.
și marea
care ne desparte.
În noapte,
trimte șoapte
să-mi usuce perna.
și sărutările...
să nu le mai visez.
să pot s-așez,
o lacrimă, un gând,
în pieptu-ți ce ma strigă.
Adună-mi griji din suflet
și fă-mi din ele-aripă.
învață-mă să zbor.
Întoarce-mi anotimpurile
de pe o brazdă pe alta.
și fă să fie,
toamnă iar.
căci, în zadar
îmi așez visele la căpătâi.
Dă-mi roua dimineții.
Fă zi din noaptea vieții.
și un întreg din toate.
Din vis... realitate.
și vino!
N. D.
În toamna vieții
Pe margine de toamnă-n toamna vieții,
când nu credeam să mai învăț a nemuri
m-am strecurat tiptil într-o petală, cu chip de rouă.
Trăit-am clipa la-nceputul unei veșnicii.
Ce repede s-a scurs...
De-atunci și până-acum m-am ofilit
de dorul ochilor, ce m-au pus la păstrat
în paginile unei cărți de căpătâi.
și... poate c-am murit
el... poate c-a uitat
ori poate îi e dor...
Îmi mai doresc o toamnă-n toamna vieții!
Atâta doar.
pe urmă pot să mor...
N. D.
când nu credeam să mai învăț a nemuri
m-am strecurat tiptil într-o petală, cu chip de rouă.
Trăit-am clipa la-nceputul unei veșnicii.
Ce repede s-a scurs...
De-atunci și până-acum m-am ofilit
de dorul ochilor, ce m-au pus la păstrat
în paginile unei cărți de căpătâi.
și... poate c-am murit
el... poate c-a uitat
ori poate îi e dor...
Îmi mai doresc o toamnă-n toamna vieții!
Atâta doar.
pe urmă pot să mor...
N. D.
”ACADEMICE”
De ce te iubesc?
Te iubesc pentru că... eşti TU.
Te iubesc pentru că
ai ştiut să-mi păstrezi universul.
pentru că
ai ştiut să mă faci să răsar
pe bolta cerului tău.
Te iubesc pentru că
mi-ai atins trupul şi sufletul
într-un mod neştiut de nimeni.
pentru că
le-ai ridicat pe amândouă
pe acelaşi piedestal.
Te iubesc pentru că
mi-ai spus
că vom muri
o dată cu iubirea noastră.
ori că iubirea noastră
va muri o dată cu noi.
pentru că
întotdeauna te ţii de cuvânt.
Te iubesc pentru că
doar tu ştii
cum să-mi spui "bună dimineaţa".
pentru că
îmi presari praf de stele
peste "noapte bună".
Te iubesc pentru că
ai venit şi nu mai vrei să pleci.
pentru că
ai ucis uitarea ochilor care nu se vad.
Te iubesc pentru că
eşti în stare să mori pentru mine
ori că eu sunt în stare
să mor pentru tine.
dar niciodată
nu vom putea ucide lumea noastră.
Te iubesc pentru că
întotdeauna am fost RAZA ta.
şi aşa voi muri.
pentru că
ai ştiut să fii VISUL meu
şi aşa vei muri.
Te iubesc pentru că
ai ştiut să mă faci femeie.
şi Doamna Ta.
pentru că
vei şti cum să-mi mângâi
ninsoarea tâmplelor.
Te iubesc pentru că
întotdeauna ai ştiut
să-mi dezgheţi lacrima verdelui.
luminând senin
din priviri de azur.
Te iubesc pentru că ştii să-mi zâmbeşti.
Te iubesc pentru că... eşti TU.
N. D.
Te iubesc pentru că... eşti TU.
Te iubesc pentru că
ai ştiut să-mi păstrezi universul.
pentru că
ai ştiut să mă faci să răsar
pe bolta cerului tău.
Te iubesc pentru că
mi-ai atins trupul şi sufletul
într-un mod neştiut de nimeni.
pentru că
le-ai ridicat pe amândouă
pe acelaşi piedestal.
Te iubesc pentru că
mi-ai spus
că vom muri
o dată cu iubirea noastră.
ori că iubirea noastră
va muri o dată cu noi.
pentru că
întotdeauna te ţii de cuvânt.
Te iubesc pentru că
doar tu ştii
cum să-mi spui "bună dimineaţa".
pentru că
îmi presari praf de stele
peste "noapte bună".
Te iubesc pentru că
ai venit şi nu mai vrei să pleci.
pentru că
ai ucis uitarea ochilor care nu se vad.
Te iubesc pentru că
eşti în stare să mori pentru mine
ori că eu sunt în stare
să mor pentru tine.
dar niciodată
nu vom putea ucide lumea noastră.
Te iubesc pentru că
întotdeauna am fost RAZA ta.
şi aşa voi muri.
pentru că
ai ştiut să fii VISUL meu
şi aşa vei muri.
Te iubesc pentru că
ai ştiut să mă faci femeie.
şi Doamna Ta.
pentru că
vei şti cum să-mi mângâi
ninsoarea tâmplelor.
Te iubesc pentru că
întotdeauna ai ştiut
să-mi dezgheţi lacrima verdelui.
luminând senin
din priviri de azur.
Te iubesc pentru că ştii să-mi zâmbeşti.
Te iubesc pentru că... eşti TU.
N. D.
Mă cunoști de-o viață
Mă cunoști de-o viață
și...mă iubești la fel
Mi-ai ținut tâmplele, trepidând,
în palmă.
Îmi cunoști lacrima și surâsul.
Mă știi așa cum sunt
rece precum gheața
ori caldă, ca și soarele ce-și caută apusul.
Îmi adori diminețile
și răsăriturile.
Mi-ai citit sufletul, desfrunzit,
neînveșmântată oglindă.
Ai mângâiat
partea din mine care te iubește.
și mi-ai păstrat
ca pe-o icoană, inima arzândă.
Nu m-ai lăsat,
nici o clipă, să uit nemărginirile iubirii tale.
Privesc în acordul anilor mei
și'n șoapta de demult
și vreau o sfârtecare
de timp.
Adunăm orele în minute de fericire.
Cerând vieții să ne lase nopțile
cu sclipiri de iubire.
să ne lase împlinirile,
trăirile.
Cerând iubirii să ne lase începuturile
și gândurile.
Știu! Nu mă lași să uit
ce-nseamnă toate astea, pentru noi.
nici voci de dinainte, nici clipe de apoi
nu voi uita!
Și, de vor trece mii de stele
prin noaptea ta, tot n-am să uit.
Luceafăr sunt eu printre ele.
Sunt poezia ta,
cea de sfârșit și cea de început.
Ce bine mă cunoști
de-o viață...
Și... Te iubesc la fel!
N. D.
și...mă iubești la fel
Mi-ai ținut tâmplele, trepidând,
în palmă.
Îmi cunoști lacrima și surâsul.
Mă știi așa cum sunt
rece precum gheața
ori caldă, ca și soarele ce-și caută apusul.
Îmi adori diminețile
și răsăriturile.
Mi-ai citit sufletul, desfrunzit,
neînveșmântată oglindă.
Ai mângâiat
partea din mine care te iubește.
și mi-ai păstrat
ca pe-o icoană, inima arzândă.
Nu m-ai lăsat,
nici o clipă, să uit nemărginirile iubirii tale.
Privesc în acordul anilor mei
și'n șoapta de demult
și vreau o sfârtecare
de timp.
Adunăm orele în minute de fericire.
Cerând vieții să ne lase nopțile
cu sclipiri de iubire.
să ne lase împlinirile,
trăirile.
Cerând iubirii să ne lase începuturile
și gândurile.
Știu! Nu mă lași să uit
ce-nseamnă toate astea, pentru noi.
nici voci de dinainte, nici clipe de apoi
nu voi uita!
Și, de vor trece mii de stele
prin noaptea ta, tot n-am să uit.
Luceafăr sunt eu printre ele.
Sunt poezia ta,
cea de sfârșit și cea de început.
Ce bine mă cunoști
de-o viață...
Și... Te iubesc la fel!
N. D.
Într-o zi mă voi întoarce
Ce caut eu în viața mea? mă-ntreb...
așa cum mă-ntreb ce caut în nopți
insomniace
așa cum mă-ntreb ce căutam în visele tale...
Într-o zi voi culege flori de nu-mă-uita
de printre dalele de beton
ale orașelor antice.
Pașii mei le-au udat cu râsete și clipe de iubire.
Furtunile mele mi-au împrăștiat sufletul
peste ele.
Înnorările mele, orizonturi de-așteptare
au fost acoperite cu zâmbetele irișilor tăi.
Simt cum ți se sting flăcări.
și-n locul lor încep să ardă remușcări.
nu-ți mai simt căușul palmelor
mângâindu-mi inima.
Într-o zi mă voi întoarce.
și voi culege flori de nu-mă-uita
din urma pașilor mei.
N. D.
așa cum mă-ntreb ce caut în nopți
insomniace
așa cum mă-ntreb ce căutam în visele tale...
Într-o zi voi culege flori de nu-mă-uita
de printre dalele de beton
ale orașelor antice.
Pașii mei le-au udat cu râsete și clipe de iubire.
Furtunile mele mi-au împrăștiat sufletul
peste ele.
Înnorările mele, orizonturi de-așteptare
au fost acoperite cu zâmbetele irișilor tăi.
Simt cum ți se sting flăcări.
și-n locul lor încep să ardă remușcări.
nu-ți mai simt căușul palmelor
mângâindu-mi inima.
Într-o zi mă voi întoarce.
și voi culege flori de nu-mă-uita
din urma pașilor mei.
N. D.
Sărbători rătăcite
Uneori
las ferești, către lume
deschise.
Pătrundă ușor, freamăt de zori.
Învie zăpezi din ochi plânși,
de oameni ucise.
Câteodată,
viața a nins peste mine
cu mireasmă de dor, din cuvinte
nescrise.
Șanțuri adânci, brăzdate-n oglinzi
fac loc părerilor de rău
ale timpului.
Iar eu ridic pleoapa.
Nestingherit las visul să străbată
în noaptea lungă pătată
de nesomn.
Las loc rugăciunilor din necredință.
Înfiripată
teamă de adâncuri, necontrolată.
E vremea să așez, în vârful bradului
steaua.
E vremea vâscului
chiar dacă,
sărutul de la cumpănă va lipsi.
E vremea colindelor
ce-mi murmură, mocnit,
în sufletul betegit de frigul din viață.
Singură,
în jurul focului ce arde și tace.
Frisoane de rece mă-ngheață.
Vreau să ar anotimp.
Nimic nu mă spune
părerilor de rău de peste timp.
Din globuri și beteală albastră
cad ace.
Rătăcite iubiri,
aduceți-mi sărutul
de sub vâscul de la fereastră.
aduceți-mi râsul
ce face să piară veșmântul.
E vremea iubirilor...
N. D.
las ferești, către lume
deschise.
Pătrundă ușor, freamăt de zori.
Învie zăpezi din ochi plânși,
de oameni ucise.
Câteodată,
viața a nins peste mine
cu mireasmă de dor, din cuvinte
nescrise.
Șanțuri adânci, brăzdate-n oglinzi
fac loc părerilor de rău
ale timpului.
Iar eu ridic pleoapa.
Nestingherit las visul să străbată
în noaptea lungă pătată
de nesomn.
Las loc rugăciunilor din necredință.
Înfiripată
teamă de adâncuri, necontrolată.
E vremea să așez, în vârful bradului
steaua.
E vremea vâscului
chiar dacă,
sărutul de la cumpănă va lipsi.
E vremea colindelor
ce-mi murmură, mocnit,
în sufletul betegit de frigul din viață.
Singură,
în jurul focului ce arde și tace.
Frisoane de rece mă-ngheață.
Vreau să ar anotimp.
Nimic nu mă spune
părerilor de rău de peste timp.
Din globuri și beteală albastră
cad ace.
Rătăcite iubiri,
aduceți-mi sărutul
de sub vâscul de la fereastră.
aduceți-mi râsul
ce face să piară veșmântul.
E vremea iubirilor...
N. D.
ANALIZĂ
În noaptea asta
am vrut să fiu cu mine.
eu și...golurile.
Să-mi pun ordine-n rime.
Să-ncerc să strâng la mijloc,
polurile.
În paharul cu martini de pe masă,
gheața-i topită. nu l-am atins.
În urechi țipa tăcerea din casă.
Nimeni și nimic nu-și face loc
nici măcar Spheeris...
Sufletul nu-și găsește rima.
Incursiunea-n mine doare.
Ziua,
nu-i ultima și nu-i nici prima.
Prea repede-a trecut și mult prea trist.
Un "Cezar" de Dumas nu umple un abis.
Nici măcar nu mă-ncearcă
un mâine narcisist.
De m-am rănit, nu asta mi-a fost voia.
m-am liniștit
măcar?
ori am găsit
răspuns?
m-am ridicat de unde m-am răpus?
Lacrima ce-și croia
un ieri și-un azi... apusă-mi.
Nu vrea să picure un mâine.
Am bătălia mea de dus
cu mine însămi!!!
N. D.
am vrut să fiu cu mine.
eu și...golurile.
Să-mi pun ordine-n rime.
Să-ncerc să strâng la mijloc,
polurile.
În paharul cu martini de pe masă,
gheața-i topită. nu l-am atins.
În urechi țipa tăcerea din casă.
Nimeni și nimic nu-și face loc
nici măcar Spheeris...
Sufletul nu-și găsește rima.
Incursiunea-n mine doare.
Ziua,
nu-i ultima și nu-i nici prima.
Prea repede-a trecut și mult prea trist.
Un "Cezar" de Dumas nu umple un abis.
Nici măcar nu mă-ncearcă
un mâine narcisist.
De m-am rănit, nu asta mi-a fost voia.
m-am liniștit
măcar?
ori am găsit
răspuns?
m-am ridicat de unde m-am răpus?
Lacrima ce-și croia
un ieri și-un azi... apusă-mi.
Nu vrea să picure un mâine.
Am bătălia mea de dus
cu mine însămi!!!
N. D.
De câte ori...
De câte ori am vrut să plec....
să-mi strâng tot cerul în cuvinte
și zbor s-agăț de margine de nor
să nu mă nimicească-atâta dor
și tot de-atâtea ori
facut-am, fără voie, pas înainte... pași înapoi.
de câte ori...
de câte ori am vrut să-mi strâng
un snop de vise-n frunze ruginii
și somnul nedormit în poezii...
și tot de-atâtea ori am vrut să vin
să-mi mângâi pleoapa cu senin
să-mi strângi la piept nemărginirea
de câte ori...
De câte ori am vrut să mor
și să mă nasc în lumea ta...
De-atâtea ori.
N. D.
să-mi strâng tot cerul în cuvinte
și zbor s-agăț de margine de nor
să nu mă nimicească-atâta dor
și tot de-atâtea ori
facut-am, fără voie, pas înainte... pași înapoi.
de câte ori...
de câte ori am vrut să-mi strâng
un snop de vise-n frunze ruginii
și somnul nedormit în poezii...
și tot de-atâtea ori am vrut să vin
să-mi mângâi pleoapa cu senin
să-mi strângi la piept nemărginirea
de câte ori...
De câte ori am vrut să mor
și să mă nasc în lumea ta...
De-atâtea ori.
N. D.
Copilei mele din suflet, Teodora
Mi-e dor de tine, Teodora!
Mi-e tare dor de ochii tăi!
Visam cum vom avea nopți de povești
în care tu... frumoasă domnișoară
îmi povesteai pe cine... cât iubești...
iar eu...
ți-aș fi vorbit de zborul meu de-acum.
cu margarete-n tâmple și aripi mari de ceară.
crezându-mă-al iubirii Prometeu.
Visam cum îți citeam
tot stihul meu împrăștiat pe-o carte.
cum înviam și cum muream iubind...
și... râsul tău... frumoasă domnișoară
m-ar fi iertat
căci... ți-am răpit, din când în când,
un ceas, un zâmbet, ori... un gând.
sau poate-o noapte, ori... o seară...
Îmi las acum, în părul tău, o lacrimă amară
și un sărut.
și-ți las în grijă doi ochi albaștri ca seninul
și o iubire ce... noi două-am împărțit.
tu... părintească, eu... de infinit...
N. D.
Mi-e tare dor de ochii tăi!
Visam cum vom avea nopți de povești
în care tu... frumoasă domnișoară
îmi povesteai pe cine... cât iubești...
iar eu...
ți-aș fi vorbit de zborul meu de-acum.
cu margarete-n tâmple și aripi mari de ceară.
crezându-mă-al iubirii Prometeu.
Visam cum îți citeam
tot stihul meu împrăștiat pe-o carte.
cum înviam și cum muream iubind...
și... râsul tău... frumoasă domnișoară
m-ar fi iertat
căci... ți-am răpit, din când în când,
un ceas, un zâmbet, ori... un gând.
sau poate-o noapte, ori... o seară...
Îmi las acum, în părul tău, o lacrimă amară
și un sărut.
și-ți las în grijă doi ochi albaștri ca seninul
și o iubire ce... noi două-am împărțit.
tu... părintească, eu... de infinit...
N. D.
De dragul tău
M-aș fi făcut vânt
de dragul tău !
și-aripă
m-aș fi făcut...
Dacă m-ai fi lăsat
să-ți mângâi depărtarea,
hotar m-aș fi făcut.
și raza.
să-ți încălzesc privirea.
M-aș fi făcut gând
de dragul tău
sa-ți prind nemărginirea.
și lacrimă
și nor m-aș fi făcut
să plâng deasupră-ți
cu stihuri de demult.
M-aș fi făcut vis
să-ți adorm noaptea albă.
și...vânt m-aș fi făcut
de dragul tău...
N. D.
de dragul tău !
și-aripă
m-aș fi făcut...
Dacă m-ai fi lăsat
să-ți mângâi depărtarea,
hotar m-aș fi făcut.
și raza.
să-ți încălzesc privirea.
M-aș fi făcut gând
de dragul tău
sa-ți prind nemărginirea.
și lacrimă
și nor m-aș fi făcut
să plâng deasupră-ți
cu stihuri de demult.
M-aș fi făcut vis
să-ți adorm noaptea albă.
și...vânt m-aș fi făcut
de dragul tău...
N. D.
Necredință
Cine ești tu, înger al nopților mele?
De ce să mă aduni încerci,
din cele patru zări?
De ce te zbați, spre capul meu
să-ți întinzi o aripă?
Ce Rai trimisu-te-n poteci
și... care Dumnezeu?
Eu nu sunt insulă-ntre mări.
Sunt apa
Ce-nghite insula-ntr-o clipă.
Eu nu-s pădurea. ci... sunt focul
ce-a mistuit copacii.
Nu sunt eu vraciul. ci...sunt boala
ce le-a răpus părinții.
Eu nu sunt Napoli, la poale-mi.
Vezuviu sunt.
și...zgudui sfinții.
Nu-s raiul tău.
Sunt iadul meu.
și te conjur sa pleci !
Tu, lasă-mi noaptea fără vis.
prefă-te-n Prometeu...
Ce Rai trimisu-te-n poteci
și...care Dumnezeu ?
N. D.
De ce să mă aduni încerci,
din cele patru zări?
De ce te zbați, spre capul meu
să-ți întinzi o aripă?
Ce Rai trimisu-te-n poteci
și... care Dumnezeu?
Eu nu sunt insulă-ntre mări.
Sunt apa
Ce-nghite insula-ntr-o clipă.
Eu nu-s pădurea. ci... sunt focul
ce-a mistuit copacii.
Nu sunt eu vraciul. ci...sunt boala
ce le-a răpus părinții.
Eu nu sunt Napoli, la poale-mi.
Vezuviu sunt.
și...zgudui sfinții.
Nu-s raiul tău.
Sunt iadul meu.
și te conjur sa pleci !
Tu, lasă-mi noaptea fără vis.
prefă-te-n Prometeu...
Ce Rai trimisu-te-n poteci
și...care Dumnezeu ?
N. D.
Uneori...
Uneori...rog pădurea să-mi șuiere dorul.
Poate-așa oamenii vor înțelege
De ce-mi plânge zâmbetul
și arde !
Uneori...îmi arunc lacrimile spre ceruri.
Poate-așa oamenii vor înțelege
De ce curg în sus
Spre puritate
și azur !
Uneori...cred.
și-mi dezgolesc sufletul.
Uneori...dorm.
Mă contopesc cu visele
și-mi chem înapoi
dorul
și lacrimile.
Uneori...iubesc !
N. D.
Poate-așa oamenii vor înțelege
De ce-mi plânge zâmbetul
și arde !
Uneori...îmi arunc lacrimile spre ceruri.
Poate-așa oamenii vor înțelege
De ce curg în sus
Spre puritate
și azur !
Uneori...cred.
și-mi dezgolesc sufletul.
Uneori...dorm.
Mă contopesc cu visele
și-mi chem înapoi
dorul
și lacrimile.
Uneori...iubesc !
N. D.
Lacrimi
M-am ridicat în noaptea asta
Deasupra ploii.
și-am încercat să plâng peste ea.
A simțit sarea din suflet
și a-ntors potopul către mine.
și-a încruntat sprânceana
dojenindu-mă.
Pentru că, din cauza mea
pământul a rămas uscat.
Am început sa plâng și mai tare.
Se cutremura verdele.
Eu nu m-am supărat
când,
din cauza ei, nu mi-am putut iubi... iubirea
și... sufletul mi-a rămas uscat...
N. D.
Deasupra ploii.
și-am încercat să plâng peste ea.
A simțit sarea din suflet
și a-ntors potopul către mine.
și-a încruntat sprânceana
dojenindu-mă.
Pentru că, din cauza mea
pământul a rămas uscat.
Am început sa plâng și mai tare.
Se cutremura verdele.
Eu nu m-am supărat
când,
din cauza ei, nu mi-am putut iubi... iubirea
și... sufletul mi-a rămas uscat...
N. D.
EU
M-am născut lacrimă
Sfârtecând liniștea părinților.
De ce m-ai adus pe lume toamna,
mamă?
Dacă s-ar fi-ntâmplat iarna
poate aș fi fost brad
și-as fi atins înalturile
cu verdele.
Crescând, am devenit fluviu
și curg în amonte.
Pentru că visul meu
este
să privesc marea
de pe creste.
M-am născut lacrimă
și-am murit floare de colț.
N. D.
Sfârtecând liniștea părinților.
De ce m-ai adus pe lume toamna,
mamă?
Dacă s-ar fi-ntâmplat iarna
poate aș fi fost brad
și-as fi atins înalturile
cu verdele.
Crescând, am devenit fluviu
și curg în amonte.
Pentru că visul meu
este
să privesc marea
de pe creste.
M-am născut lacrimă
și-am murit floare de colț.
N. D.
Rugăminte
Am zburat... o bucată de drum,
pe cerul nostru.
Aripă-n aripă am știut să ne desenăm zâmbete
deasupra norilor.
Când mi-am dat seama că ai rămas în urmă,
când am aflat că nu mai strigai
cu aceeași putere, toamnele noastre
a fost prea târziu.
precum un copil îndrazneț mă avântasem în necunoscut,
în depărtări albastre, înfruntând vânturile.
Atunci a urmat căderea.
numai că... vezi tu... viața mă rătăcise.
nu mai coboram lin pe valuri de mare.
în șoapte de speranță.
precum ele... valurile...
m-am izbit de stânci. ca un colaj le-am supus.
ori... m-au supus...
pentru că... oricât de mult am încercat
să regăsesc partea lipsă a trupului meu
n-am reușit.
-”O talpă-n plus... nu mai contează...
(au grăit ele... stâncile...)
chiar nu-nțelegi
că lumea voastră și-a cântat aminul?”
- Ba da, înțeleg! era un zbor de doi.
inevitabil final cu o singură aripă!
Doar că... am nevoie de partea lipsă.
Înapoiați-mi-o, voi, stâncilor!
chiar și așa...
peticită, cu urme adânci de tălpi de bocanc...
promit să nu mă mai înalț
atât de aproape de cerul cu numărul nouă,
pentru ca apoi să vă perturb liniștea.
cu lacrimi ce se vor auzi, lovindu-se de tălpile voastre,
precum clopote de notre-dame, în delir.
Înapoiați-mi-o, voi, stâncilor!
să pot coborî printre oameni
cu handicapul meu cel peticit
ascuns în spatele maștilor cu zâmbete.
N. D.
pe cerul nostru.
Aripă-n aripă am știut să ne desenăm zâmbete
deasupra norilor.
Când mi-am dat seama că ai rămas în urmă,
când am aflat că nu mai strigai
cu aceeași putere, toamnele noastre
a fost prea târziu.
precum un copil îndrazneț mă avântasem în necunoscut,
în depărtări albastre, înfruntând vânturile.
Atunci a urmat căderea.
numai că... vezi tu... viața mă rătăcise.
nu mai coboram lin pe valuri de mare.
în șoapte de speranță.
precum ele... valurile...
m-am izbit de stânci. ca un colaj le-am supus.
ori... m-au supus...
pentru că... oricât de mult am încercat
să regăsesc partea lipsă a trupului meu
n-am reușit.
-”O talpă-n plus... nu mai contează...
(au grăit ele... stâncile...)
chiar nu-nțelegi
că lumea voastră și-a cântat aminul?”
- Ba da, înțeleg! era un zbor de doi.
inevitabil final cu o singură aripă!
Doar că... am nevoie de partea lipsă.
Înapoiați-mi-o, voi, stâncilor!
chiar și așa...
peticită, cu urme adânci de tălpi de bocanc...
promit să nu mă mai înalț
atât de aproape de cerul cu numărul nouă,
pentru ca apoi să vă perturb liniștea.
cu lacrimi ce se vor auzi, lovindu-se de tălpile voastre,
precum clopote de notre-dame, în delir.
Înapoiați-mi-o, voi, stâncilor!
să pot coborî printre oameni
cu handicapul meu cel peticit
ascuns în spatele maștilor cu zâmbete.
N. D.
Oglinzi
... și zâmbetul oglinzilor
e astăzi trist și-nfrigurat.
de ochiul tău, fiindu-i dor...
mi-e somn...
aș vrea să dorm,
până ce, ușile noastre
se vor deschide...
mi-e dor...
aș vrea să zbor,
până ce, ochii tăi îmi vor lumina
cărarea...
ține-mă-n brațe și-n noaptea asta!
adoarme-mi somnul
cu mângâieri de buze...
răsfiră-mi părul.
căci, fiecare fir,
plânge lipsa mâinii tale...
N. D.
e astăzi trist și-nfrigurat.
de ochiul tău, fiindu-i dor...
mi-e somn...
aș vrea să dorm,
până ce, ușile noastre
se vor deschide...
mi-e dor...
aș vrea să zbor,
până ce, ochii tăi îmi vor lumina
cărarea...
ține-mă-n brațe și-n noaptea asta!
adoarme-mi somnul
cu mângâieri de buze...
răsfiră-mi părul.
căci, fiecare fir,
plânge lipsa mâinii tale...
N. D.
Lipsuri
în seara asta,
întunericul mi-a furat
inspirația.
a plouat
cu flori de maceș
peste zâmbet.
și muza mea-i departe.
în țările calde.
în concediu
de studiu.
penelul refuză
fără muză
să zburde.
și râde
necontrolat.
N. D.
întunericul mi-a furat
inspirația.
a plouat
cu flori de maceș
peste zâmbet.
și muza mea-i departe.
în țările calde.
în concediu
de studiu.
penelul refuză
fără muză
să zburde.
și râde
necontrolat.
N. D.
atât...
privesc...
admir...
și-atât .
gândul îmi e departe.
lacrima mea nu-i lipsă de iubire.
e dor
de zbor.
nu vând vise deșarte.
nu cumpăr amăgire.
să picure penelul.
și...atat.
răsar de mult
pe cerul unor ochi albaștri .
îmi place să ascult .
să împletesc iubirea de frumos.
și-atât...
N. D.
admir...
și-atât .
gândul îmi e departe.
lacrima mea nu-i lipsă de iubire.
e dor
de zbor.
nu vând vise deșarte.
nu cumpăr amăgire.
să picure penelul.
și...atat.
răsar de mult
pe cerul unor ochi albaștri .
îmi place să ascult .
să împletesc iubirea de frumos.
și-atât...
N. D.
Mă voi ruga pentru o nouă inimă
Astăzi mă rog pentru o nouă inimă. Pentru un nou Eu.
Cu acestea pe care le am nu voi reuși sa respir... iarăși.
M-am întrebat de nenumărate ori...
de ce sufletele mor atunci când sunt inundate în iubire...?!
Așa cum m-am întrebat...
de ce fluturii mor inundați de lumina unei lămpi,
încercând din răsputeri să regăsească zborul...?!
Mi-am căutat o definiție proprie, în mine.
Ca atunci când ești trist și te îndrepți către parcul plin de râsetele copiiilor,
ție părându-ți a fi gol,
auzind doar ecoul pașilor tăi contopindu-se cu asfaltul rece al aleilor.
Lacrimile privesc doar pantoful,
strivind frunze rătăcite din toamna trecută.
Sunt umede și nu se-mpotrivesc știind că vina este doar a lor,
pentru că ți-au ieșit în cale.
Gem... dar nu se-mpotrivesc.
Precum suflete prinse în vâltoare...
precum fluturi prinși în mantia luminii.
Mi-am căutat o definiție pe cărările pietruite din lăuntrul meu.
Cândva, aleile ce duc spre cutia toracică
erau învăluite în râsete și zbor albastru și... verde...
Nimeni nu mai conjugă verbul ”a iubi”.
Diminețile nu mai au aromă de senin.
Învelesc lacrima în visele nopților.
Geana privește pantoful care...
ocolește frunzele toamnei trecute.
Mi-au adus doar fericire. Nu merită zdrobite.
Fără tine e... frig.
Atât de frig... la mine-n suflet...
și... pustiu...
Totuși... nu mi-am găsit o definiție.
Mă voi ruga și-n noaptea asta pentru o nouă inimă...
N. D.
Cu acestea pe care le am nu voi reuși sa respir... iarăși.
M-am întrebat de nenumărate ori...
de ce sufletele mor atunci când sunt inundate în iubire...?!
Așa cum m-am întrebat...
de ce fluturii mor inundați de lumina unei lămpi,
încercând din răsputeri să regăsească zborul...?!
Mi-am căutat o definiție proprie, în mine.
Ca atunci când ești trist și te îndrepți către parcul plin de râsetele copiiilor,
ție părându-ți a fi gol,
auzind doar ecoul pașilor tăi contopindu-se cu asfaltul rece al aleilor.
Lacrimile privesc doar pantoful,
strivind frunze rătăcite din toamna trecută.
Sunt umede și nu se-mpotrivesc știind că vina este doar a lor,
pentru că ți-au ieșit în cale.
Gem... dar nu se-mpotrivesc.
Precum suflete prinse în vâltoare...
precum fluturi prinși în mantia luminii.
Mi-am căutat o definiție pe cărările pietruite din lăuntrul meu.
Cândva, aleile ce duc spre cutia toracică
erau învăluite în râsete și zbor albastru și... verde...
Nimeni nu mai conjugă verbul ”a iubi”.
Diminețile nu mai au aromă de senin.
Învelesc lacrima în visele nopților.
Geana privește pantoful care...
ocolește frunzele toamnei trecute.
Mi-au adus doar fericire. Nu merită zdrobite.
Fără tine e... frig.
Atât de frig... la mine-n suflet...
și... pustiu...
Totuși... nu mi-am găsit o definiție.
Mă voi ruga și-n noaptea asta pentru o nouă inimă...
N. D.
Nu bate-n poartă, trecătorule!
Nu bate-n poartă,
trecătorule !
Dac-ai văzut afară trandafiri
'năuntru nu-i lumină.
nu e lumina ta.
lumina mea,
de dincolo de storuri,
e-a altcuiva.
nu-i pentru tine.
Ești însetat ? bea apă !
bea apă din fântâna de la poartă
și vezi-ți iar de drum !
cheamă iar vântul ce-ți va duce
cuvântul .
în cea depărtare...
spre mare...
luminile orașului sunt multe.
nenumărate case, cu trandafiri în curți
n-au storurile trase .
N. D.
trecătorule !
Dac-ai văzut afară trandafiri
'năuntru nu-i lumină.
nu e lumina ta.
lumina mea,
de dincolo de storuri,
e-a altcuiva.
nu-i pentru tine.
Ești însetat ? bea apă !
bea apă din fântâna de la poartă
și vezi-ți iar de drum !
cheamă iar vântul ce-ți va duce
cuvântul .
în cea depărtare...
spre mare...
luminile orașului sunt multe.
nenumărate case, cu trandafiri în curți
n-au storurile trase .
N. D.
Mai vreau o viață, să pot iubi la fel
Uimește-mă, viață!
Păstrează amnarul
ce-aprinse focul din 'lăuntrul meu.
Revarsă peste-amarul
depărtărilor
și mărilor,
amestec de zâmbet albastru.
și lasă-mi seninul
de peste timp.
Mă iartă, de-am împins destinul
la extreme!
Aprinde-al meu astru
drept anotimp.
și lasă drum iubirii
să mă cheme.
Promit s-o-mbrățișez la fel!
la fel de trainic. la fel de "eu".
Ajută-mă să dau
Cezarului, ce-a dobândit cu greu.
iar eu...
promit să te reiau!
căci, nu îmi e de-ajuns,
pentru ce arde-n mine,
un singur, cald, apus.
promit să te trăiesc, cu-același dor!
tu, doar să-mi lași iubirea
și aripi pentru zbor.
și împlinirea.
nu voi privi în jos...
Uimește-mă, viață!
iar eu...
promit să te trăiesc
la fel de frumos!
N. D.
Păstrează amnarul
ce-aprinse focul din 'lăuntrul meu.
Revarsă peste-amarul
depărtărilor
și mărilor,
amestec de zâmbet albastru.
și lasă-mi seninul
de peste timp.
Mă iartă, de-am împins destinul
la extreme!
Aprinde-al meu astru
drept anotimp.
și lasă drum iubirii
să mă cheme.
Promit s-o-mbrățișez la fel!
la fel de trainic. la fel de "eu".
Ajută-mă să dau
Cezarului, ce-a dobândit cu greu.
iar eu...
promit să te reiau!
căci, nu îmi e de-ajuns,
pentru ce arde-n mine,
un singur, cald, apus.
promit să te trăiesc, cu-același dor!
tu, doar să-mi lași iubirea
și aripi pentru zbor.
și împlinirea.
nu voi privi în jos...
Uimește-mă, viață!
iar eu...
promit să te trăiesc
la fel de frumos!
N. D.
E prea puțin un ”te iubesc!”
Grăbește-te!
căci, sufletul îmi plânge fără tine.
și lacrima lui
îmi mistuie văzduhul
în care mi-am avântat aripa,
întru'așteptarea ta.
De sus... din ceruri,
curg meteoriți
topind vocile oamenilor
și... întreg Universul.
Grăbește-te!
căci, prea puțin înseamnă
cele două cuvinte care despică lumea.
nu ne mai regăsesc.
căci, zborul e prea sus, prea 'nalt
și inimile
ce ne pulsează lumea noastră
nu mai încap în simplul "te iubesc!"
N. D.
căci, sufletul îmi plânge fără tine.
și lacrima lui
îmi mistuie văzduhul
în care mi-am avântat aripa,
întru'așteptarea ta.
De sus... din ceruri,
curg meteoriți
topind vocile oamenilor
și... întreg Universul.
Grăbește-te!
căci, prea puțin înseamnă
cele două cuvinte care despică lumea.
nu ne mai regăsesc.
căci, zborul e prea sus, prea 'nalt
și inimile
ce ne pulsează lumea noastră
nu mai încap în simplul "te iubesc!"
N. D.
Te vreau din nou, la fel
M-ai născut, iubire,
după atâția ani
petrecuți, visându-te.
În pântecul tău m-ai dospit
pregătindu-mi suișul.
Te-ai picurat în sangele meu
câte puțin
până ce l-ai înlocuit.
Desprinde-mă de mine
și zboară-mă
deasupra infinitului.
acolo unde mi-ai ascuns
simțamintele,
de privirile oamenilor
care ar ucide aripile.
Așteaptă!
așteaptă să pot presăra,
în urmă-mi,
boabe de speranță.
pentru că îmi doresc
să regăsesc
drumul
într-o viitoare viață.
Și... de nu vei vrea
să mă naști din nou,
te voi naște eu.
În pântecul meu,
te voi dospi,
la fel de puternică.
În sangele tău
mă voi picura,
până la ultima suflare.
Însă... zborul va fi același.
Lasă-mă să presar
boabe de speranță, în urmă-mi...
N. D.
după atâția ani
petrecuți, visându-te.
În pântecul tău m-ai dospit
pregătindu-mi suișul.
Te-ai picurat în sangele meu
câte puțin
până ce l-ai înlocuit.
Desprinde-mă de mine
și zboară-mă
deasupra infinitului.
acolo unde mi-ai ascuns
simțamintele,
de privirile oamenilor
care ar ucide aripile.
Așteaptă!
așteaptă să pot presăra,
în urmă-mi,
boabe de speranță.
pentru că îmi doresc
să regăsesc
drumul
într-o viitoare viață.
Și... de nu vei vrea
să mă naști din nou,
te voi naște eu.
În pântecul meu,
te voi dospi,
la fel de puternică.
În sangele tău
mă voi picura,
până la ultima suflare.
Însă... zborul va fi același.
Lasă-mă să presar
boabe de speranță, în urmă-mi...
N. D.
Mi-e dor de tine, vis
De nenumărate ori, tentația de a scrie despre Marea Iubire a fost înlocuită de faptul că n-am găsit suficiente cuvinte pentru a exprima tot binele care m-a învăluit, toată tinerețea strecurată în suflet prin trăirile pe care mi-a fost dat să le întâlnesc.
Am fost judecată de multe ori pentru ceea ce las să se vadă. Și, nu de puține ori condamnată de oameni ce n-au știut să citească dincolo de zidurile ridicate peste timp.
Un singur Om a reușit să pătrundă printre rândurile sufletului meu, citindu-mi tăcerea... a reușit să mă cunoască așa cum mă cunosc eu. Știu că niciodată nu-mi va înșela încrederea și așteptările!
Același care și-a făcut loc în mine poate înainte de a mă naște, care a apărut de pretutindeni și de nicăieri, care a reușit să rămână o viață și va reuși același lucru și în viața următoare, care a știut să mă iubească așa cum sunt, cu aceeași intensitate... același care chiar de e departe știe a-și face simțită prezența în fiecare gură de aer ce-mi învăluie plămânii. Același om care știe să reverse asupra mea, în doar câteva zile, atâtea sărutări și atâta iubire cât poate alții n-au însumat într-o viață întreagă... același care îmi trezește diminețile cu șoapte de dor și îmi adoarme nopțile cu zâmbete albastre, pe raze de lună și aripi de vis. Același care a știut să-mi păstreze, de-a lungul timpului, sufletul în palma mâinii sale, făcându-mă să înțeleg că acolo îl voi regăsi ori de câte ori voi avea nevoie de el... același om care a știut să mă completeze, care a știut să mă mențină deasupra tuturor, indiferent de câte obstacole ne-a scos viața în cale. Același care a știut să mă așeze cu răbdare și migală în fiecare dintre versurile lui și nu numai ale lui.
Același care îmi amintește în fiecare zi ce însemn pentru el, care îmi spune de fiecare dată să nu uit cât de mult mă iubește... același om care... chiar dacă va pleca într-o zi, voi ști să păstrez vii amintirile, respectând fiecare clipă trăită alături de el, fără să judec ori să condamn, respirând parfumul iubirii lui, până ce viața îmi va lua dreptul de a respira.
Chiar dacă viața l-a făcut să plece, chiar dacă drumurile noastre au întâlnit răscrucea, eu tot zâmbesc soarelui, mulțumindu-i că mi-a trimis o rază să-mi lumineze-n suflet.
Rog destinul să-mi răsplătească lacrimile având grija unor ochi albaștri, precum seninul unei zile de mai.
Mi-e dor de tine, vis!
Mi-e tare dor...
Într-o altă viață, sufletele noastre se vor recunoaște.
N. D.
Am fost judecată de multe ori pentru ceea ce las să se vadă. Și, nu de puține ori condamnată de oameni ce n-au știut să citească dincolo de zidurile ridicate peste timp.
Un singur Om a reușit să pătrundă printre rândurile sufletului meu, citindu-mi tăcerea... a reușit să mă cunoască așa cum mă cunosc eu. Știu că niciodată nu-mi va înșela încrederea și așteptările!
Același care și-a făcut loc în mine poate înainte de a mă naște, care a apărut de pretutindeni și de nicăieri, care a reușit să rămână o viață și va reuși același lucru și în viața următoare, care a știut să mă iubească așa cum sunt, cu aceeași intensitate... același care chiar de e departe știe a-și face simțită prezența în fiecare gură de aer ce-mi învăluie plămânii. Același om care știe să reverse asupra mea, în doar câteva zile, atâtea sărutări și atâta iubire cât poate alții n-au însumat într-o viață întreagă... același care îmi trezește diminețile cu șoapte de dor și îmi adoarme nopțile cu zâmbete albastre, pe raze de lună și aripi de vis. Același care a știut să-mi păstreze, de-a lungul timpului, sufletul în palma mâinii sale, făcându-mă să înțeleg că acolo îl voi regăsi ori de câte ori voi avea nevoie de el... același om care a știut să mă completeze, care a știut să mă mențină deasupra tuturor, indiferent de câte obstacole ne-a scos viața în cale. Același care a știut să mă așeze cu răbdare și migală în fiecare dintre versurile lui și nu numai ale lui.
Același care îmi amintește în fiecare zi ce însemn pentru el, care îmi spune de fiecare dată să nu uit cât de mult mă iubește... același om care... chiar dacă va pleca într-o zi, voi ști să păstrez vii amintirile, respectând fiecare clipă trăită alături de el, fără să judec ori să condamn, respirând parfumul iubirii lui, până ce viața îmi va lua dreptul de a respira.
Chiar dacă viața l-a făcut să plece, chiar dacă drumurile noastre au întâlnit răscrucea, eu tot zâmbesc soarelui, mulțumindu-i că mi-a trimis o rază să-mi lumineze-n suflet.
Rog destinul să-mi răsplătească lacrimile având grija unor ochi albaștri, precum seninul unei zile de mai.
Mi-e dor de tine, vis!
Mi-e tare dor...
Într-o altă viață, sufletele noastre se vor recunoaște.
N. D.
sâmbătă, 8 mai 2010
Nu voi uita
Adună-mă!
Adună-mi anii.
așa cum ai făcut cu sufletul meu...
așa cum ai făcut cu vers din Minulescu.
Pune totul, în caușul palmelor tale.
apoi...
împletește-mă
cu gândul tău.
Întregește-mă!
Întregește-mi surâsul,
așa cum ai făcut cu trupu-mi
așa cum ai făcut cu noaptea
cea dintâi.
Pune totul în azurul ochilor tăi
și fă cărare prin țărâna vieții.
apoi...
șoptește-mă!
Străbate-mă!
străbate-mi simțuri vechi și noi.
așa cum ai făcut cu viața mea,
așa cum ai făcut cu depărtarea.
apoi...
iubește-mă!
Iar eu,
așa cum am promis... nu voi uita!
N. D.
Adună-mi anii.
așa cum ai făcut cu sufletul meu...
așa cum ai făcut cu vers din Minulescu.
Pune totul, în caușul palmelor tale.
apoi...
împletește-mă
cu gândul tău.
Întregește-mă!
Întregește-mi surâsul,
așa cum ai făcut cu trupu-mi
așa cum ai făcut cu noaptea
cea dintâi.
Pune totul în azurul ochilor tăi
și fă cărare prin țărâna vieții.
apoi...
șoptește-mă!
Străbate-mă!
străbate-mi simțuri vechi și noi.
așa cum ai făcut cu viața mea,
așa cum ai făcut cu depărtarea.
apoi...
iubește-mă!
Iar eu,
așa cum am promis... nu voi uita!
N. D.
Vino!
Învăluie-n lumină de surâs,
strigătul lunii din fereastră
și... vino!
umple-mi golul din jurul trupului
cu ochii tăi.
și... vino!
te-așteaptă lumea noastră
de vis.
ce doar prin noi trăiește.
Acoperă-mi sufletul
cu partea din tine
care mă iubește!
dă-mi înserarea
din balansoarul vorbelor duioase.
Clădește-mi pasul
și marea.
și... casa bătrâneților frumoase!
N. D.
strigătul lunii din fereastră
și... vino!
umple-mi golul din jurul trupului
cu ochii tăi.
și... vino!
te-așteaptă lumea noastră
de vis.
ce doar prin noi trăiește.
Acoperă-mi sufletul
cu partea din tine
care mă iubește!
dă-mi înserarea
din balansoarul vorbelor duioase.
Clădește-mi pasul
și marea.
și... casa bătrâneților frumoase!
N. D.
Zbor frânt
Am vrut sa zbor.
Dar...mi-am frânt iar aripa.
Sufletu-mi va șchiopăta
de dor.
de dor...de zbor !
Îmi cufund inima-n tăcere.
sau...ce a mai rămas din ea.
ascult și...tac.
zâmbesc.
și...cad.
nu-i nimeni să mă prindă
din zbor.
din zbor...de dor !
N. D.
Dar...mi-am frânt iar aripa.
Sufletu-mi va șchiopăta
de dor.
de dor...de zbor !
Îmi cufund inima-n tăcere.
sau...ce a mai rămas din ea.
ascult și...tac.
zâmbesc.
și...cad.
nu-i nimeni să mă prindă
din zbor.
din zbor...de dor !
N. D.
Nicicând... niciunde...
Îmi picură verde penelul
În scrisuri
ce... sfinte îmi sunt .
cu mine încep eu duelul
când,
marea-mi plouă-n suflet
și cerul pe veșmânt.
copacii se apleacă
să-mi mângâie suspinul,
șoptindu-mi cine sunt
eu
și unde
să-mi îngrop veninul.
căci,
de-l îngrop în mine,
niciunde
nu mă voi regăsi.
de va fi toamnă mâine,
eu toamna mea voi fi.
voi bate vânt cu ploaie
în sufletul hoinar
și-mi voi privi șiroaie
lacrimi
pe stinsul meu amnar--
--trecutul.
Veninul,
de-aș îngropa-n poiană,
copacii ar muri.
și nici o buruiană
n-ar supraviețui.
de-aș arunca spre ceruri,
veninul,
soarele-ar sta în cețuri.
aș omorî seninul.
vreau să adorm iar clipa
chiar dacă din vulcan
se-adapă.
și când privesc oglinda
în jurul meu--doar cearcăn.
în umblet plânge pasul
ce-n verde se ascunde
până la glezne. glasul
se-ndreaptă către...unde?
N. D.
În scrisuri
ce... sfinte îmi sunt .
cu mine încep eu duelul
când,
marea-mi plouă-n suflet
și cerul pe veșmânt.
copacii se apleacă
să-mi mângâie suspinul,
șoptindu-mi cine sunt
eu
și unde
să-mi îngrop veninul.
căci,
de-l îngrop în mine,
niciunde
nu mă voi regăsi.
de va fi toamnă mâine,
eu toamna mea voi fi.
voi bate vânt cu ploaie
în sufletul hoinar
și-mi voi privi șiroaie
lacrimi
pe stinsul meu amnar--
--trecutul.
Veninul,
de-aș îngropa-n poiană,
copacii ar muri.
și nici o buruiană
n-ar supraviețui.
de-aș arunca spre ceruri,
veninul,
soarele-ar sta în cețuri.
aș omorî seninul.
vreau să adorm iar clipa
chiar dacă din vulcan
se-adapă.
și când privesc oglinda
în jurul meu--doar cearcăn.
în umblet plânge pasul
ce-n verde se ascunde
până la glezne. glasul
se-ndreaptă către...unde?
N. D.
Dor de Noi
Voi așeza ca pe-un străjer
în goliciunea pernei, gândul tău.
nu voi strivi sărutul călăuzitor,
cu somnul meu.
îl voi presa, dulce, între zbatere
de verde și pleoapă.
și râul tău de-atingere
ce sufletu-mi adapă
nu-l voi lăsa pe un sfârșit de mare.
Desperecheat e vântul
care-n zadar încearcă
să-mprăștie parfumul
ce mâinile tale lăsata-mi pe trup.
cu lacrima rup
depărtarea; devine o singura clipă.
îmi agaț cuvantul
de ninsa aripă
ce mi-ai trimis să-mi steie mărturie.
Uneori, îmi doresc să-mi strig înlăuntrul:
Sunt vie !!!
și să aștern misterul
jumătăților.
Sărut gândul și lacrima albastră.
îți voi fura și-n seara-aceasta brațele.
căci, fără de ele... gerul
își va înfige colții-n somnul meu.
arunc depărtările.
și mă cufund în vis
cu gândul tău.
N. D.
în goliciunea pernei, gândul tău.
nu voi strivi sărutul călăuzitor,
cu somnul meu.
îl voi presa, dulce, între zbatere
de verde și pleoapă.
și râul tău de-atingere
ce sufletu-mi adapă
nu-l voi lăsa pe un sfârșit de mare.
Desperecheat e vântul
care-n zadar încearcă
să-mprăștie parfumul
ce mâinile tale lăsata-mi pe trup.
cu lacrima rup
depărtarea; devine o singura clipă.
îmi agaț cuvantul
de ninsa aripă
ce mi-ai trimis să-mi steie mărturie.
Uneori, îmi doresc să-mi strig înlăuntrul:
Sunt vie !!!
și să aștern misterul
jumătăților.
Sărut gândul și lacrima albastră.
îți voi fura și-n seara-aceasta brațele.
căci, fără de ele... gerul
își va înfige colții-n somnul meu.
arunc depărtările.
și mă cufund în vis
cu gândul tău.
N. D.
Mi-am dorit prea mult?!
Mă dor genunchii de la cât de tare m-am închinat stelelor.
rugându-le să-mi mai dea o mângâiere
a unui vis.
în timp ce mă-ndrept spre apus.
Am vrut doar o plimbare pe malul mării, în bătaia valurilor.
mână-n mână. zbor fără oprire
de pescăruș.
Se pare că nu mai e la modă iubirea. simplul fior provocat de simpla atingere.
ar fi fost mai simplu să-mi doresc o decapotabilă
roșie.
ar fi fost în ton cu unghiile mele de porțelan.
iubesc mai mult urma pașilor pe nisipul mișcător al vieții, decât urma pneurilor
pe asfaltul rece din fața casei poporului.
poate că ăsta e motivul pentru care n-am permis de conducere...
n-am vrut decât două brațe pe care să-mi odihnesc gândurile și visele.
ori un gest mărunt cum ar fi... eliberarea sprâncenei de șuvița stăruitoare
în timp ce lecturez ”Pe aripile vântului”.
Am vrut doar... un ”Bună seara, iubito!”... sincer...
N. D.
rugându-le să-mi mai dea o mângâiere
a unui vis.
în timp ce mă-ndrept spre apus.
Am vrut doar o plimbare pe malul mării, în bătaia valurilor.
mână-n mână. zbor fără oprire
de pescăruș.
Se pare că nu mai e la modă iubirea. simplul fior provocat de simpla atingere.
ar fi fost mai simplu să-mi doresc o decapotabilă
roșie.
ar fi fost în ton cu unghiile mele de porțelan.
iubesc mai mult urma pașilor pe nisipul mișcător al vieții, decât urma pneurilor
pe asfaltul rece din fața casei poporului.
poate că ăsta e motivul pentru care n-am permis de conducere...
n-am vrut decât două brațe pe care să-mi odihnesc gândurile și visele.
ori un gest mărunt cum ar fi... eliberarea sprâncenei de șuvița stăruitoare
în timp ce lecturez ”Pe aripile vântului”.
Am vrut doar... un ”Bună seara, iubito!”... sincer...
N. D.
plângând cu tuș albastru...
Am sfârșit devenind amintire.
înșirată, în litere de-o șchioapă
pe-o coală albă
unde tușul albastru mi se scurge
din inimă, prin ochi, distorsionându-mi imaginea.
Ai fi putut avea altă idee.
cum ar fi...
să presari puțin praf de viitor.
cuvintele s-ar imbiba cu adevăr.
și poate... n-aș mai aluneca din imprimantă.
poate... n-aș mai plânge cu tuș albastru...
schimonosindu-mi literele...
scurgându-mă în partea de jos a unui format A4.
N. D.
înșirată, în litere de-o șchioapă
pe-o coală albă
unde tușul albastru mi se scurge
din inimă, prin ochi, distorsionându-mi imaginea.
Ai fi putut avea altă idee.
cum ar fi...
să presari puțin praf de viitor.
cuvintele s-ar imbiba cu adevăr.
și poate... n-aș mai aluneca din imprimantă.
poate... n-aș mai plânge cu tuș albastru...
schimonosindu-mi literele...
scurgându-mă în partea de jos a unui format A4.
N. D.
Invizibile trepte
Bună dimineața!
Dialogul cu viața
continuă...
Sacadat... pasul meu,
netârându-se-n mocirla credinței de azi
ridică, sprinten, aurora străbunilor
până acolo unde sunt eu.
pe grumaz
atârnă greu, glasul conștiinței.
Cineva...
în colțul celalalt al universului,
nu știu cine anume.
(cineva fără nume)
măsoară distanța
până la nivelul
unde-mi ridică viața
piciorul.
Îi recunosc trăsăturile.
și îndemnurile.
care n-ar trebui să se cheme porunci.
și mâna.
atentă la orice mișcare.
la orice ridicare.
Atunci...
îmi dau seama că-i prea departe
pentru a mă trage de guler.
și... gresesc.
când viața-mi pașește spre moarte
greșesc.
un pas și... înca unul...
de jur-împrejur
--- suflete uitate,
ochi ce sfredelesc,
guri ce stau la pândă
se vor a-nghiți nopți de neizbândă.
și iubiri furate---
În tot întunericu-acesta,
mă seceră privirile lui
săgeți de foc, de dincolo de morminte
îmi spun cu necuvinte:
Ridică piciorul!
până la ceruri, dacă este nevoie.
până la ceruri!
Mă arde fiorul.
Mă ucid săgeți plecate spre mine,
prin flacără vie.
Mai bine...
m-ar trage de guler!
Adun forțele pământului
și le'nfig în saltul uriaș.
Trebuie să'nfrunt
adevărul.
focul necuvântului!
până la ceruri, îmi ridic piciorul.
până la ceruri...
N. D.
Dialogul cu viața
continuă...
Sacadat... pasul meu,
netârându-se-n mocirla credinței de azi
ridică, sprinten, aurora străbunilor
până acolo unde sunt eu.
pe grumaz
atârnă greu, glasul conștiinței.
Cineva...
în colțul celalalt al universului,
nu știu cine anume.
(cineva fără nume)
măsoară distanța
până la nivelul
unde-mi ridică viața
piciorul.
Îi recunosc trăsăturile.
și îndemnurile.
care n-ar trebui să se cheme porunci.
și mâna.
atentă la orice mișcare.
la orice ridicare.
Atunci...
îmi dau seama că-i prea departe
pentru a mă trage de guler.
și... gresesc.
când viața-mi pașește spre moarte
greșesc.
un pas și... înca unul...
de jur-împrejur
--- suflete uitate,
ochi ce sfredelesc,
guri ce stau la pândă
se vor a-nghiți nopți de neizbândă.
și iubiri furate---
În tot întunericu-acesta,
mă seceră privirile lui
săgeți de foc, de dincolo de morminte
îmi spun cu necuvinte:
Ridică piciorul!
până la ceruri, dacă este nevoie.
până la ceruri!
Mă arde fiorul.
Mă ucid săgeți plecate spre mine,
prin flacără vie.
Mai bine...
m-ar trage de guler!
Adun forțele pământului
și le'nfig în saltul uriaș.
Trebuie să'nfrunt
adevărul.
focul necuvântului!
până la ceruri, îmi ridic piciorul.
până la ceruri...
N. D.
Lacrimi nepermise
Am rămas umbră
de mesteacăn cântător.
Căci,
fără vântul ce-mi recita printre crengi,
nu mă regăsesc.
Îmi este dor
să-mi smulg rădăcinile.
să pornesc
în căutarea adevărului,
ce mistuie legi nescrise.
din puterea frunzei pică fără oprire,
lacrimi
nepermise.
pentru lăstărișul viitor.
Îmi chem înapoi primăverile.
atunci când viețile
miros a cuib de rândunele
și diminețile
miros a proaspăt și a râset de copil.
Îmi plec, în fața soarelui
arzător,
sufletul umil.
și seva.
Îmi așez rădăcinile'n pământuri.
chiar de mi-e dor.
Îmi caut vântul
să-mi cânte cuvântul.
scormonesc pământul.
și răsăritul.
N. D.
de mesteacăn cântător.
Căci,
fără vântul ce-mi recita printre crengi,
nu mă regăsesc.
Îmi este dor
să-mi smulg rădăcinile.
să pornesc
în căutarea adevărului,
ce mistuie legi nescrise.
din puterea frunzei pică fără oprire,
lacrimi
nepermise.
pentru lăstărișul viitor.
Îmi chem înapoi primăverile.
atunci când viețile
miros a cuib de rândunele
și diminețile
miros a proaspăt și a râset de copil.
Îmi plec, în fața soarelui
arzător,
sufletul umil.
și seva.
Îmi așez rădăcinile'n pământuri.
chiar de mi-e dor.
Îmi caut vântul
să-mi cânte cuvântul.
scormonesc pământul.
și răsăritul.
N. D.
În urma pașilor tăi
Gheare roșii, de pescăruș
în zbor
'și-nfig cu putere în inimi curaj.
ochii aruncă sageți de limbaj
ne'nțeles.
se hrănesc cu iubire.străbat aripa.
durerea se transformă-n urcuș.
țipătul strident se cațără-'ntr-un nor.
așteaptă clipa.
niciodată nu plânge-n picaj.
completează înălțările
spre înalturi.
se-aud lacrimi de dor
străbătând vânturile.
adăpând marea.
și sarea
se-ntoarce la origini.
N. D.
în zbor
'și-nfig cu putere în inimi curaj.
ochii aruncă sageți de limbaj
ne'nțeles.
se hrănesc cu iubire.străbat aripa.
durerea se transformă-n urcuș.
țipătul strident se cațără-'ntr-un nor.
așteaptă clipa.
niciodată nu plânge-n picaj.
completează înălțările
spre înalturi.
se-aud lacrimi de dor
străbătând vânturile.
adăpând marea.
și sarea
se-ntoarce la origini.
N. D.
Jumătăți
Cine ești tu? de unde-mi vii,
înger al nopții?
Întinzând aripa
peste gânduri
străvezii...
făcând sa pară ore,
visând clipa.
Mă faci să evadez din lumea mea
și să răsar frumos în lumea noastră:
jumătate zbor
jumătate nor .
jumătate plâns
jumătate râs .
Tac .
și tu m-asculți .
din gânduri îmi faci drum
spre vise .
vreau un "acum"
nu mă gândesc la "mâine".
m-avânți
spre taine nepătrunse .
mă legeni
spre somn liniștit .
cuvinte nespuse
din ochi visători m-adapă.
și...tac !
și prind nemărginirea-n pleoapă.
și zbor !
ador să zbor .
iubește-mă așa cum sunt:
jumătate plânset
jumătate râset
jumătate mare
jumătate soare .
și du-mă-n lumea noastră:
jumătate zbor
jumătate nor
jumătate plâns
jumătate râs !
N. D.
înger al nopții?
Întinzând aripa
peste gânduri
străvezii...
făcând sa pară ore,
visând clipa.
Mă faci să evadez din lumea mea
și să răsar frumos în lumea noastră:
jumătate zbor
jumătate nor .
jumătate plâns
jumătate râs .
Tac .
și tu m-asculți .
din gânduri îmi faci drum
spre vise .
vreau un "acum"
nu mă gândesc la "mâine".
m-avânți
spre taine nepătrunse .
mă legeni
spre somn liniștit .
cuvinte nespuse
din ochi visători m-adapă.
și...tac !
și prind nemărginirea-n pleoapă.
și zbor !
ador să zbor .
iubește-mă așa cum sunt:
jumătate plânset
jumătate râset
jumătate mare
jumătate soare .
și du-mă-n lumea noastră:
jumătate zbor
jumătate nor
jumătate plâns
jumătate râs !
N. D.
Te voi iubi și dincolo
Până când mă voi stinge
voi citi în stele.
voi dezlega mistere
în cuvinte.
voi ninge
praf de fericire
cât voi avea de mers până la ele.
voi măsura cărare
și timp.
și voi păși pe lacrimi de iubire
înălțătoare.
îmi voi păstra clepsidra
chiar de nisipu-i scurs.
Tu să nu plângi!
căci, lacrima albastră
zborul va-ncetini.
să-mi pui la căpătâi,
scrisă de noi, povestea noastră.
și... pat de trandafiri să-mi construiești.
Iar de vei crede c-am apus
nu te gândi!
tu tot așa să mă iubești.
căci, ce-am avut de spus... am spus.
Voi răsări
așa cum am promis.
la fel ca azi îți voi zâmbi
... în vis.
Iar tu... nu te grăbi să vii.
te mai aștept o viață.
cu-același zâmbet.
E mic pământul să înghită
atâta suflet.
N. D.
voi citi în stele.
voi dezlega mistere
în cuvinte.
voi ninge
praf de fericire
cât voi avea de mers până la ele.
voi măsura cărare
și timp.
și voi păși pe lacrimi de iubire
înălțătoare.
îmi voi păstra clepsidra
chiar de nisipu-i scurs.
Tu să nu plângi!
căci, lacrima albastră
zborul va-ncetini.
să-mi pui la căpătâi,
scrisă de noi, povestea noastră.
și... pat de trandafiri să-mi construiești.
Iar de vei crede c-am apus
nu te gândi!
tu tot așa să mă iubești.
căci, ce-am avut de spus... am spus.
Voi răsări
așa cum am promis.
la fel ca azi îți voi zâmbi
... în vis.
Iar tu... nu te grăbi să vii.
te mai aștept o viață.
cu-același zâmbet.
E mic pământul să înghită
atâta suflet.
N. D.
Poveste de iubire
Mi-ai desenat pe trup, cu trandafiri
poveste de iubire.
și din priviri
ai început, fără de nor
să ningi în regăsiri,
noian de fericire.
mi-ai scris în suflet, lacrimă de dor.
și ai știut
că te aștept de-o veșnicie
la porțile iubirii.
cu-aceeași frenezie
de-nceput.
Mi-ai dedicat poeme.
și-n cuvânt
ne-am regăsit așa cum ne-am lăsat.
sau... parcă tot mai vii
ne-am regăsit.
și timpul
ce ne mai scrie încă poezii
a stat în loc.
iar trupul
ce se-mpletește parcă, mai aprig
cu-al tău trup
e tot mai tânăr.
Dă-mi cerul tău! să te mai strig
de sus,
din zborurile noastre.
și lasă-mă, din nou să mă mai pierd
în ochii tăi
de veșnicii albastre.
Mi-ai desenat pe trup poveste de iubire
neterminată.
așa cum viața ne-a lăsat
ne vom trăi puținul.
așa cum unul altuia-am jurat
n-o vom sfârși vreodat'.
ne-om împlini destinul.
N. D.
poveste de iubire.
și din priviri
ai început, fără de nor
să ningi în regăsiri,
noian de fericire.
mi-ai scris în suflet, lacrimă de dor.
și ai știut
că te aștept de-o veșnicie
la porțile iubirii.
cu-aceeași frenezie
de-nceput.
Mi-ai dedicat poeme.
și-n cuvânt
ne-am regăsit așa cum ne-am lăsat.
sau... parcă tot mai vii
ne-am regăsit.
și timpul
ce ne mai scrie încă poezii
a stat în loc.
iar trupul
ce se-mpletește parcă, mai aprig
cu-al tău trup
e tot mai tânăr.
Dă-mi cerul tău! să te mai strig
de sus,
din zborurile noastre.
și lasă-mă, din nou să mă mai pierd
în ochii tăi
de veșnicii albastre.
Mi-ai desenat pe trup poveste de iubire
neterminată.
așa cum viața ne-a lăsat
ne vom trăi puținul.
așa cum unul altuia-am jurat
n-o vom sfârși vreodat'.
ne-om împlini destinul.
N. D.
Renunță!
De-a dreapta nu e nimeni.
De-a stânga...
nimeni nu-și face simțită prezența.
În zadar ești icoană!
În zadar îți dorești să despici lumea!
Pictorul
a făcut economie de egoism.
din culorile, aparent vii
se scurge la picioarele tale,
praf de cărămidă
amestecat cu ulei
ce-ai fi vrut să fie de candelă.
Renunță!
vei muri icoană fără pic de culoare.
fără pic de perete.
Renunță!
Roagă pântecul să te nască din nou.
Dar păstrează-ți iubirile
în...”eu”...
N. D.
De-a stânga...
nimeni nu-și face simțită prezența.
În zadar ești icoană!
În zadar îți dorești să despici lumea!
Pictorul
a făcut economie de egoism.
din culorile, aparent vii
se scurge la picioarele tale,
praf de cărămidă
amestecat cu ulei
ce-ai fi vrut să fie de candelă.
Renunță!
vei muri icoană fără pic de culoare.
fără pic de perete.
Renunță!
Roagă pântecul să te nască din nou.
Dar păstrează-ți iubirile
în...”eu”...
N. D.
Dacă...
Dacă va fi să pierzi iubirea pentru mine
nu te voi judeca.
nu voi putea decât să-ți mulțumesc.
voi înoda
în lacrimi, un imposibil mâine
și fiece petală din ieri voi respecta.
mă voi gândi
la tot ce am trăit.
și voi zâmbi.
voi revedea
cu ochii minții, tot ce ne-am oferit.
voi căuta 'nserarea.
și marea.
și locuri în care m-ai iubit.
Și dacă vei simți 'nlăuntrul meu strigând
nu te opri. pășește mai departe.
eu pot visa în lacrimi.
și pot mocni un foc
ce arde.
Și de-i avea un gând în prag de sărbătoare
desparte
un cer de ploaie
și aripi de pământ.
Și de va fi să plec când simt că te dezici
fără să-ți spun adio
mă iartă!
căci tu vei fi aici.
voi face legământ
cu mine.
Și de va vrea destinul a-mi răsplăti iubirea
îl voi ruga să zboare
peste timpul tău... fericirea.
Eu voi fi bine.
voi fi... cu tine...!
N. D.
nu te voi judeca.
nu voi putea decât să-ți mulțumesc.
voi înoda
în lacrimi, un imposibil mâine
și fiece petală din ieri voi respecta.
mă voi gândi
la tot ce am trăit.
și voi zâmbi.
voi revedea
cu ochii minții, tot ce ne-am oferit.
voi căuta 'nserarea.
și marea.
și locuri în care m-ai iubit.
Și dacă vei simți 'nlăuntrul meu strigând
nu te opri. pășește mai departe.
eu pot visa în lacrimi.
și pot mocni un foc
ce arde.
Și de-i avea un gând în prag de sărbătoare
desparte
un cer de ploaie
și aripi de pământ.
Și de va fi să plec când simt că te dezici
fără să-ți spun adio
mă iartă!
căci tu vei fi aici.
voi face legământ
cu mine.
Și de va vrea destinul a-mi răsplăti iubirea
îl voi ruga să zboare
peste timpul tău... fericirea.
Eu voi fi bine.
voi fi... cu tine...!
N. D.
Cândva...
Cândva...
știam cum se numește viața.
aveam trasate în culori verzui,
orizonturi.
la capătul pădurii,
întotdeauna
exista un lac pe care pluteau nuferi.
luna își scălda razele roșii
în gene de ochi curioși.
porți de granit
deschideam, cu vârful pantofului.
zbor de șoim
adunam în priviri și în gheare.
Cândva...
nu știam să numesc neputința...
N. D.
știam cum se numește viața.
aveam trasate în culori verzui,
orizonturi.
la capătul pădurii,
întotdeauna
exista un lac pe care pluteau nuferi.
luna își scălda razele roșii
în gene de ochi curioși.
porți de granit
deschideam, cu vârful pantofului.
zbor de șoim
adunam în priviri și în gheare.
Cândva...
nu știam să numesc neputința...
N. D.
MARTIE
La mulți ani, MAMĂ!
Ți-am adus în dar versuri.
Din ochii-ți de jad
se nasc universuri
acum... că mă vezi.
Sărută-mi lacrimi verzi
ce se-apleacă
să-ți simtă palma
din care crește pământ.
Până și azi
vrei să-mi culegi mistere
și să-mi aduni durere
de sub fondul de ten...
Îmi spui ”la mulți ani” din priviri
pentru că azi
urcăm aceeași treaptă.
Ai vrea să-mi așezi nemuriri
pe creștet.
Femeie sunt azi, ca și tine.
copilul de ieri a plecat.
Îmi spui că în suflet bătrân
l-ai pus la păstrat?
Ai multe tăceri în cuvinte.
În pașii tăi s-au oprit mersuri.
Dar azi ești femeie.
nu doar un părinte.
La mulți ani, MAMĂ!
Ți-am adus în dar... Universuri...
N. D
Ți-am adus în dar versuri.
Din ochii-ți de jad
se nasc universuri
acum... că mă vezi.
Sărută-mi lacrimi verzi
ce se-apleacă
să-ți simtă palma
din care crește pământ.
Până și azi
vrei să-mi culegi mistere
și să-mi aduni durere
de sub fondul de ten...
Îmi spui ”la mulți ani” din priviri
pentru că azi
urcăm aceeași treaptă.
Ai vrea să-mi așezi nemuriri
pe creștet.
Femeie sunt azi, ca și tine.
copilul de ieri a plecat.
Îmi spui că în suflet bătrân
l-ai pus la păstrat?
Ai multe tăceri în cuvinte.
În pașii tăi s-au oprit mersuri.
Dar azi ești femeie.
nu doar un părinte.
La mulți ani, MAMĂ!
Ți-am adus în dar... Universuri...
N. D
POETUL MUT
Rătăcitoare pe cărările iubirii,
chiar și cu-aripa frântă,
sângerândă,
înălțând zbor curat
spre templul fericirii.
și de nu voi putea să-mi cânt iubirea
'nainte să mă sting...
dacă nu voi putea trăi fără cuvinte...
o să le-adun în picurii de ploaie
o să le strâng
și-o să le vărs în mare.
o voi ruga să scalde
trupuri
însetate.
Tu, cititorule de simți
deasupra mării adiere de penel
privește ochiul tulburat de lacrimi.
te-ndeamnă să iubești.
E el.
poetul mut ce nu mai poate scrie.
își varsă doar un suflet într-o mare.
și de-i veți întâlni cuvântul
voi, simțitori de poezie...
spălați-vă cu el pe inimi.
cântați-i oda lui, în șoapte
înserate
cu glas târziu de verde primăvară.
cu trandafiri în așternut.
cu zâmbet printre lacrimile-n noapte.
și nu lăsați iubiri să treacă.
și nu lăsați să moară
poetul mut.
N. D.
chiar și cu-aripa frântă,
sângerândă,
înălțând zbor curat
spre templul fericirii.
și de nu voi putea să-mi cânt iubirea
'nainte să mă sting...
dacă nu voi putea trăi fără cuvinte...
o să le-adun în picurii de ploaie
o să le strâng
și-o să le vărs în mare.
o voi ruga să scalde
trupuri
însetate.
Tu, cititorule de simți
deasupra mării adiere de penel
privește ochiul tulburat de lacrimi.
te-ndeamnă să iubești.
E el.
poetul mut ce nu mai poate scrie.
își varsă doar un suflet într-o mare.
și de-i veți întâlni cuvântul
voi, simțitori de poezie...
spălați-vă cu el pe inimi.
cântați-i oda lui, în șoapte
înserate
cu glas târziu de verde primăvară.
cu trandafiri în așternut.
cu zâmbet printre lacrimile-n noapte.
și nu lăsați iubiri să treacă.
și nu lăsați să moară
poetul mut.
N. D.
De azi, lumea nu ne mai doare
Adun
titluri de vers de peste timp.
Le ud
cu roua dimineţilor din noi.
şi rup
trandafiri de pe trup de-anotimp.
înfig
câte-o floare la fiecare pas. apoi,
mă ning
peste zâmbet. îţi întind la picioare
covor.
În zbor de doi, aripi potrivite ne cheamă.
plutim!
de azi, lumea nu ne mai doare.
iubim!
N. D.
titluri de vers de peste timp.
Le ud
cu roua dimineţilor din noi.
şi rup
trandafiri de pe trup de-anotimp.
înfig
câte-o floare la fiecare pas. apoi,
mă ning
peste zâmbet. îţi întind la picioare
covor.
În zbor de doi, aripi potrivite ne cheamă.
plutim!
de azi, lumea nu ne mai doare.
iubim!
N. D.
Unde îți este călcâiul, Ahile?
Răsfoind ”căsuța cu povești”, mâinile și ochii dezvelesc arta cuvântului unei umbre, păstrată pentru sine, o boemă împletire a surâsului cu lacrimi încă adormite, în fața cărora... doar plecăciuni...
Nu mare ar fi mirarea, descoperind într-unul dintre apusuri ori într-unul dintre răsărituri, în spatele umerilor încovoiați de trecut în aceeași măsură cu un viitor la fel de apăsător, apele tulburi ale gândurilor unui moștenitor al marelui bard din Mircești.
Unde-ți este călcâiul, Ahile?
Lasăm-mă să pătrund! Ridică vălul ce macină pleoapa-mi apăsătoare, precum durerea întunericului în care ți-ai așezat perna, nelăsând verdele să pătrundă nici măcar pe deasupra cetății, căreia zidit-ai ușile.
Ușile... ehei... cu trecerea timpului, țipătul lor rămâne mult în urma amintirilor chiar dacă viața împrospătează. Miros de zâmbete, din loc în loc pocnesc, precum mugurii primăverii pe care o renegi. Masca... of... masca s-a adâncit într-atât, încât oglinda nu mai recunoaște inițialul. Distanța dintre tine și ea nu înseamnă uitare. Înseamnă bariere în fața cunoașterii. Uneori, în fața autocunoașterii. Te-ntrebi dacă nu cumva, teama de a vedea interiorul te doboară... atunci cauți cu privirea în vitrinele magazinelor, șuvița rebelă, inestetică și, nedeslușind nimic îți spui că geamul e prea murdar pentru a te putea întrezări. Lași fruntea în jos, căutând oglinzile ochiurilor de apă. Dar pasul, neatent și în neconcordanță cu gândul... calcă, perturbând imaginea, distorsionată oricum...
Știi că nimic nu e ce pare-a fi și te grăbești către... unde? Către punctul de unde-mi vii, ori către cel care-ți dezvelește lumini?
Rupe cercul cu care ți-ai încarcerat simțirile!
Coșmarurile se nasc din gânduri negre care se lăfăie pe geana greoaie, strivind lacrimile dulci-amarui ale fiorului, ucigându-l înainte de a se naște.
Privirea-ți îndreaptă către miazăzi unde plete blonde îți caută umerele goale pentru a-și odihni gânduri și... aruncă-ți întunericul pe caldarâmul uitat de vreme. Lasă-l să aștepte, zăcând acolo, zgomotul făcut de mașina gunoierilor, la țipătul cocoșilor.
Tu... vei fi pe undeva, iubind feeric,punându-ți trupul în slujba sufletului și ochii-ți orbiți de neiubire vor simți ușurința lacrimilor născute din plăcere, picând dulce, fărâmițând amărăciunea cu care ai apus. Vei răsări odată cu ziua, întrebându-te unde au fost, până acum, sorii care-ți
mână sângele, ca pe o cireadă însetată, spre limpezimea izvorului pe lângă care ai trecut cu ochii asupriți de întuneric, de nenumărate ori...
Nu reintra în teluric, Umbră!
A trecut de mult mașina gunoierilor.
N. D.
Nu mare ar fi mirarea, descoperind într-unul dintre apusuri ori într-unul dintre răsărituri, în spatele umerilor încovoiați de trecut în aceeași măsură cu un viitor la fel de apăsător, apele tulburi ale gândurilor unui moștenitor al marelui bard din Mircești.
Unde-ți este călcâiul, Ahile?
Lasăm-mă să pătrund! Ridică vălul ce macină pleoapa-mi apăsătoare, precum durerea întunericului în care ți-ai așezat perna, nelăsând verdele să pătrundă nici măcar pe deasupra cetății, căreia zidit-ai ușile.
Ușile... ehei... cu trecerea timpului, țipătul lor rămâne mult în urma amintirilor chiar dacă viața împrospătează. Miros de zâmbete, din loc în loc pocnesc, precum mugurii primăverii pe care o renegi. Masca... of... masca s-a adâncit într-atât, încât oglinda nu mai recunoaște inițialul. Distanța dintre tine și ea nu înseamnă uitare. Înseamnă bariere în fața cunoașterii. Uneori, în fața autocunoașterii. Te-ntrebi dacă nu cumva, teama de a vedea interiorul te doboară... atunci cauți cu privirea în vitrinele magazinelor, șuvița rebelă, inestetică și, nedeslușind nimic îți spui că geamul e prea murdar pentru a te putea întrezări. Lași fruntea în jos, căutând oglinzile ochiurilor de apă. Dar pasul, neatent și în neconcordanță cu gândul... calcă, perturbând imaginea, distorsionată oricum...
Știi că nimic nu e ce pare-a fi și te grăbești către... unde? Către punctul de unde-mi vii, ori către cel care-ți dezvelește lumini?
Rupe cercul cu care ți-ai încarcerat simțirile!
Coșmarurile se nasc din gânduri negre care se lăfăie pe geana greoaie, strivind lacrimile dulci-amarui ale fiorului, ucigându-l înainte de a se naște.
Privirea-ți îndreaptă către miazăzi unde plete blonde îți caută umerele goale pentru a-și odihni gânduri și... aruncă-ți întunericul pe caldarâmul uitat de vreme. Lasă-l să aștepte, zăcând acolo, zgomotul făcut de mașina gunoierilor, la țipătul cocoșilor.
Tu... vei fi pe undeva, iubind feeric,punându-ți trupul în slujba sufletului și ochii-ți orbiți de neiubire vor simți ușurința lacrimilor născute din plăcere, picând dulce, fărâmițând amărăciunea cu care ai apus. Vei răsări odată cu ziua, întrebându-te unde au fost, până acum, sorii care-ți
mână sângele, ca pe o cireadă însetată, spre limpezimea izvorului pe lângă care ai trecut cu ochii asupriți de întuneric, de nenumărate ori...
Nu reintra în teluric, Umbră!
A trecut de mult mașina gunoierilor.
N. D.
Troc
Timpul meu nu tace.
mă-ntoarce pe toate părţile
ca pe o brazdă de lut.
răsădeşte, începând de la tâmple
fire de margarete.
Îl rog să-ntoarcem priviri.
păşind înapoi,
cu picioarele, pline până la glezne
de nisipul mişcător al realitaţii.
muşcând întunericul vieţii
până la fereşti cu lumină.
irigând speranţe cu lacrimi de vis.
ascultând, cuminți, umbre ce alunecă-n mine.
Răgnetele sângelui tău străbat până aici
rugându-mă să-ţi mai curg prin vene
încă un veac măcar...
Cuvinte de dinaintea tăcerii
naufragiază
făcându-mă să rămân pod
suspendat între malurile depărtărilor.
Cu nebăgare de seamă
ne mângâiem retinele
în lumea aceasta în care
ne respirăm iubirile
prin camere şi taste.
Mâinile tremură a neputinţă
gemându-şi amorţeala.
Lacrimi pietrificându-se-n cădere
sapă obrazul, vărsându-se-n propria albie.
Mâine... voi încerca un troc...
Îi voi oferi timpului margarete, acum înflorite
în schimbul clipelor când braţele noastre
reuşeau să oprească nisipul clepsidrelor.
N.D
mă-ntoarce pe toate părţile
ca pe o brazdă de lut.
răsădeşte, începând de la tâmple
fire de margarete.
Îl rog să-ntoarcem priviri.
păşind înapoi,
cu picioarele, pline până la glezne
de nisipul mişcător al realitaţii.
muşcând întunericul vieţii
până la fereşti cu lumină.
irigând speranţe cu lacrimi de vis.
ascultând, cuminți, umbre ce alunecă-n mine.
Răgnetele sângelui tău străbat până aici
rugându-mă să-ţi mai curg prin vene
încă un veac măcar...
Cuvinte de dinaintea tăcerii
naufragiază
făcându-mă să rămân pod
suspendat între malurile depărtărilor.
Cu nebăgare de seamă
ne mângâiem retinele
în lumea aceasta în care
ne respirăm iubirile
prin camere şi taste.
Mâinile tremură a neputinţă
gemându-şi amorţeala.
Lacrimi pietrificându-se-n cădere
sapă obrazul, vărsându-se-n propria albie.
Mâine... voi încerca un troc...
Îi voi oferi timpului margarete, acum înflorite
în schimbul clipelor când braţele noastre
reuşeau să oprească nisipul clepsidrelor.
N.D
MĂȘTI
Mă bucură mâna
şi tremurul de dincolo de fir
de la capătul nopţilor de neodihnă
ce-ngaimă, printre cuvinte,
chemări de dor nerostite.
Dar... nu mai pot, măicuţă!
mai slabă-s decât tine.
Îmi spun că va fi mai uşor
să car doar lipsa vocii tremurânde.
căci sufletul şi-a aruncat veşmintele,
toate deodată,
în vara anului trecut.
o mână transparentă
le-a prăvălit odată cu ţărâna,
la tata în mormânt.
Nu râde, mamă!
Eu ştiu că nu e râsul tău.
Cu o mână sprijini vocea
cu celelalte nouă
cu care ne-ai crescut,
îţi ştergi lacrimile
în care ai pus toată singurătatea
vrând să le ascunzi clipocitul
de auzul meu.
Dar eu ştiu, mamă!
Tăcerea mea
nu înseamnă că sunt atentă la poveştile tale
despre vecina care-ţi calcă pragul
ori despre ştirile de la ora cinci.
Îmi sprijin vocea cu umărul.
pentru că mâinile-amândouă
se zbat să ascunda, de tine, potopul.
Nu mai râd, mamă.
Tu simţi că nu e râsul meu
şi te doare
mai tare decât te dor toate bolile
pe care ai învăţat să ţi le faci prietene.
Dar eu...
eu sunt mai slabă decât tine.
Ajută-mă, mamă!
cum mă ajutai
pe vremea când măsuram un metru
şi-mi împleteai speranţe în cosiţe.
Ajută-mi paşii să regăsească drumul
Întinde-ţi către mine toate palmele.
Acoperă-mi cu ele, pe rând,
toate rănile din suflet.
Redă-i veşmintele
de dincolo de mormânt.
Şi... nu mai râde.
N. D.
şi tremurul de dincolo de fir
de la capătul nopţilor de neodihnă
ce-ngaimă, printre cuvinte,
chemări de dor nerostite.
Dar... nu mai pot, măicuţă!
mai slabă-s decât tine.
Îmi spun că va fi mai uşor
să car doar lipsa vocii tremurânde.
căci sufletul şi-a aruncat veşmintele,
toate deodată,
în vara anului trecut.
o mână transparentă
le-a prăvălit odată cu ţărâna,
la tata în mormânt.
Nu râde, mamă!
Eu ştiu că nu e râsul tău.
Cu o mână sprijini vocea
cu celelalte nouă
cu care ne-ai crescut,
îţi ştergi lacrimile
în care ai pus toată singurătatea
vrând să le ascunzi clipocitul
de auzul meu.
Dar eu ştiu, mamă!
Tăcerea mea
nu înseamnă că sunt atentă la poveştile tale
despre vecina care-ţi calcă pragul
ori despre ştirile de la ora cinci.
Îmi sprijin vocea cu umărul.
pentru că mâinile-amândouă
se zbat să ascunda, de tine, potopul.
Nu mai râd, mamă.
Tu simţi că nu e râsul meu
şi te doare
mai tare decât te dor toate bolile
pe care ai învăţat să ţi le faci prietene.
Dar eu...
eu sunt mai slabă decât tine.
Ajută-mă, mamă!
cum mă ajutai
pe vremea când măsuram un metru
şi-mi împleteai speranţe în cosiţe.
Ajută-mi paşii să regăsească drumul
Întinde-ţi către mine toate palmele.
Acoperă-mi cu ele, pe rând,
toate rănile din suflet.
Redă-i veşmintele
de dincolo de mormânt.
Şi... nu mai râde.
N. D.
Mai rămâi
Știu.
Îți lipsește.
ai vrea să îl urmezi
așa cum toată viața l-ai urmat.
Casa e goală, mamă.
Ochii-ți pustii
așteaptă.
la ce?
ai vrea să știi.
N-ai nici un rost.
Știu, mamă!
și... numeri cărămida
din fiecare zid.
se surpă, mamă, totul.
Dar... ne mai ai pe noi.
Pune-ți aici un rid
pe pieptu-mi
și umple-ți ochii goi.
Fă-mi o plăcintă, mamă
cu-aromă de iubire.
ca-n anii tinereții
când alergam desculță
nesocotind nămeții
să-ntâmpin bradul casei.
și...
tu râdeai, măicuță.
Dă-mi mâna ta
vreau să-ți sărut pământul
și anii.
Nu te lăsa învinsă!
Scoate-ți baticul, mamă
să-ți mângâi tâmpla ninsă.
Vreau, lacrimă să-ți picur
în sufletul bătrân
acum, plin de venin.
Rămâi cu mine, mamă!
Te rog!
încă puțin...
N. D.
Îți lipsește.
ai vrea să îl urmezi
așa cum toată viața l-ai urmat.
Casa e goală, mamă.
Ochii-ți pustii
așteaptă.
la ce?
ai vrea să știi.
N-ai nici un rost.
Știu, mamă!
și... numeri cărămida
din fiecare zid.
se surpă, mamă, totul.
Dar... ne mai ai pe noi.
Pune-ți aici un rid
pe pieptu-mi
și umple-ți ochii goi.
Fă-mi o plăcintă, mamă
cu-aromă de iubire.
ca-n anii tinereții
când alergam desculță
nesocotind nămeții
să-ntâmpin bradul casei.
și...
tu râdeai, măicuță.
Dă-mi mâna ta
vreau să-ți sărut pământul
și anii.
Nu te lăsa învinsă!
Scoate-ți baticul, mamă
să-ți mângâi tâmpla ninsă.
Vreau, lacrimă să-ți picur
în sufletul bătrân
acum, plin de venin.
Rămâi cu mine, mamă!
Te rog!
încă puțin...
N. D.
RAFTURI
Versuri tinere îmi cântă speranţa
şi viaţa.
Fiorul se zbate. Nostalgia surâde.
Prieteni de departe, din neguri, îmi zâmbesc.
Iubiri neuitate...
Inima s-a prefăcut în rafturi.
Zilnic şterg praful.
şi le aşez
pe fiecare-n parte, la locul cuvenit.
Uneori,
în miez de noapte,
amintirile se ceartă
pentru spaţiile de-nceput.
Sunt noi şi vechi sunt toate.
Alteori,
grăbiţi trecători,
vizitează încăperea ca pe un muzeu.
Unii dintre ei intră încălţaţi.
cu bocancii plini de noroi.
atunci mi se face toamnă.
şi-mi cad frunzele.
În urma lor
curăţ totul cu grijă.
strâng huma ce-a rămas
şi o transform în file de poveste.
le aşez apoi pe ultimele rafturi.
Un soi de lumină brăzdată de-ntuneric
se caţără pe ziduri
văruite în fiecare zi cu aromă de trandafiri roşii.
Cu toate astea... e cald mereu aici.
şi mă retrag
cu drag
în mine.
Câteodată,
adorm cu amintirile-n braţe
şi mă trezesc
strângându-le la piept.
o lacrimă şi-un zâmbet se-mpletesc.
Le aşez, cuminte, pe rafturi
bine stabilite.
înainte să-mi beau cafeaua
cu aromă de viaţă,
în fiecare dimineaţă.
N. D.
şi viaţa.
Fiorul se zbate. Nostalgia surâde.
Prieteni de departe, din neguri, îmi zâmbesc.
Iubiri neuitate...
Inima s-a prefăcut în rafturi.
Zilnic şterg praful.
şi le aşez
pe fiecare-n parte, la locul cuvenit.
Uneori,
în miez de noapte,
amintirile se ceartă
pentru spaţiile de-nceput.
Sunt noi şi vechi sunt toate.
Alteori,
grăbiţi trecători,
vizitează încăperea ca pe un muzeu.
Unii dintre ei intră încălţaţi.
cu bocancii plini de noroi.
atunci mi se face toamnă.
şi-mi cad frunzele.
În urma lor
curăţ totul cu grijă.
strâng huma ce-a rămas
şi o transform în file de poveste.
le aşez apoi pe ultimele rafturi.
Un soi de lumină brăzdată de-ntuneric
se caţără pe ziduri
văruite în fiecare zi cu aromă de trandafiri roşii.
Cu toate astea... e cald mereu aici.
şi mă retrag
cu drag
în mine.
Câteodată,
adorm cu amintirile-n braţe
şi mă trezesc
strângându-le la piept.
o lacrimă şi-un zâmbet se-mpletesc.
Le aşez, cuminte, pe rafturi
bine stabilite.
înainte să-mi beau cafeaua
cu aromă de viaţă,
în fiecare dimineaţă.
N. D.
Te rog mă iartă, Vis...
şi astăzi colind depărtările.
în picături, în mare... iar te vărs.
golul de tine îmi umple căutările.
alerg cu paşi repezi prin vieţi adormite
şi tulbur oglinzi
din ochiuri de apă lăsate de ploi
Te caut şi azi prin vise dospite.
prin viul cuvintelor cu urme de noi.
Dar valul s-a-ntors cuminte în larg.
spre umbra trecutului aceluiaşi "doi".
însângerate ape...
însângerate ape...
Mai lasă-mi picăturile
să-mi pot hrăni potopul.
golul de tine îmi umple căutările.
colind depărtările.
şi... nu eşti
Mă regăsesc pe ţărm.
Sarea scăldându-mi părul.
Aștept înserarea
când marea,
din fire de nisip
și zbor de pescăruș
va întregi sărutul.
N. D.
INSOMNII
La ceas de seară, când gândurile încep a străbate jumătatea vieţii cea plină de amintiri... mă-ntreb... când au păşit prin mine atâtea decenii? În astfel de momente mă simt ca atunci când ploile nu plângeau, încă, înăuntrul meu ci doar pe asfaltul înfierbântat de soarele care parcă se răzbunase toată dimineaţa, arzând umbrele copacilor dornici de viaţă. Îmi fericeam tălpile goale în băltoacele cele mai fierbinţi, bătătorind copilăria. Oamenii ieşeau din curţi, grăbiţi, căutând să-şi termine treburile pe care cerul binevoise a le amâna. Ştia el, cerul, că doar duminicile se odihnesc şi... din când în când îi obliga să-şi tragă sufletele. Pe vremea aceea nu mă-ntrebam cum de ei, adulţii, nu se opreau niciodată să dezlege misterul curcubeului. Îl priveam cu verdele meu de copil, admirând coloritul, de parcă atunci descopeream universul. Însă perfecţiunea necuvântătoare nu părea a-mi spune ceva, pe atunci. Senzaţia de căldură care străpunge tălpile, parcurgând fiecare por o mai descopăr şi astăzi în clipele de fericire, încercând din răsputeri să adun picăturile. N-am mai privit un curcubeu de atunci. De când iarba împrospătată de lacrimi binecuvântate îmi mângâia călcâiele. De când duzii îmi ridicau drumuri nebănuite spre înălţimi. Acum, tălpile îmi sunt îmbrăcate în tocuri pe care ploaia caldă a verii nu le mai recunoaşte, strigându-mi din străfundurile pământului, pielea fină a piciorului de copil. În zadar privesc cerul până îmi dau lacrimile, în căutarea adevărului. Perfecţiunea lui s-a rătăcit pe undeva, prin viaţă. Azurul nu mai îmbracă straie de sărbătoare ori... tocurile sunt mult prea înalte ca să poată simţi culorile curcubeului. Uneori... mi se face dor de o bucată de asfalt fierbinte, în care să pot turna o picătură de linişte, dintr-un crâmpei de culoare agăţat de un colţ de nor.
Amintirile m-au aruncat din nou către miezul de noapte, care nu se sfieşte să-mi picure nesomn alternat cu griji pentru cei dragi, în ceşcuţa din care ultimele guri de cafea strigă cu disperarea mută a unui suflet părăsit în faţa altarului. Cu timpul, oboseala devine ea însăşi obositoare şi fumul dezamăgirilor îl confund, câteodată, cu fumul de ţigară impregnat în pereţii bucătăriei, pe care îi zugrăvesc o dată la două luni. Ce simplu ar fi dacă aş putea proceda la fel şi cu cei ai sufletului... unde urme de tălpi şi scrijelituri adânci dau impresia unei peşteri în care natura şi-a spus cuvântul. Mă-ndrept spre dormitor, locul de unde îmi iau, de fiecare dată, puterea. Dumnezeule... cât au crescut! Adevăratele mele realizări îmi smulg lacrimi de mândrie. Dau într-o parte draperiile de culoarea untului cald şi luna leagănă somnul cel mai drag din lume. Mă aşez, turceşte, pe mochetă şi îmi privesc, instinctiv, mâinile. Din ele îmi vorbesc gânguritul şi zâmbetul celor două perechi de ochi care acum se uită după fete. Mirosul de lapte crud şi balsamul pielii catifelate îmi vor sta mărturie, chiar dacă ridurile acestor palme se vor transforma în şanţuri. Mulţi oameni mi-au intersectat traiectoria vieţii. Multă iubire am revărsat asupra multor ochi, care poate mâine mă vor uita. Cu făşii de suflet am bandajat multe răni ale vieţilor. Dar partea lor a rămas intactă şi aşa va rămâne, până la capătul drumului. Aceştia sunt ochii care mâine îmi vor întoarce privire. Acestea sunt buzele care mâine îmi vor întoarce cuvânt. Acestea sunt sufletele care mâine îmi vor întoarce iubire. Sunt conştientă că într-o clipă aş putea pierde tot. Aş putea pierde prieteni, iubiri, sentimente ori lucruri materiale. Însă... plinul braţelor, aparent firave, nu mi-l poate lua nimeni. Îmi zboară privirea pe etajera plină cu cărţi şi caiete. Pe raftul de sus, înşirate în ordinea primirii, strălucesc diplome de tot felul. Fiecare, purtând un surâs al lor şi un sărut al meu. Printre ele tronează amintiri din tabere de vară strânse de-a lungul anilor. Nu voi înţelege niciodată de ce religia spune că iubirea pentru Dumnezeu trebuie să fie primordială în viaţa unui om. Nu neg Sfintele Scripturi. Însă... n-au fost scrise de oameni? Ei n-au avut copii? Nu hulesc divinitatea şi nu ştiu dacă voi fi judecată de feţe bisericeşti, de semeni şi nu numai...Dar ştiu că există pe lume doi bărbaţi care mi-ar oferi luna de pe cer!
Îmi ridic amorţelile, sprijinindu-mă de marginea patului şi cearceaful dezgoleşte somnul unui picior, căruia îi sărut moliciunea şi căldura, luându-mi de aici certitudinea că nu sunt singură în luptă.
Acum... te pot înfrunta, viaţă!!!
N. D.
Amintirile m-au aruncat din nou către miezul de noapte, care nu se sfieşte să-mi picure nesomn alternat cu griji pentru cei dragi, în ceşcuţa din care ultimele guri de cafea strigă cu disperarea mută a unui suflet părăsit în faţa altarului. Cu timpul, oboseala devine ea însăşi obositoare şi fumul dezamăgirilor îl confund, câteodată, cu fumul de ţigară impregnat în pereţii bucătăriei, pe care îi zugrăvesc o dată la două luni. Ce simplu ar fi dacă aş putea proceda la fel şi cu cei ai sufletului... unde urme de tălpi şi scrijelituri adânci dau impresia unei peşteri în care natura şi-a spus cuvântul. Mă-ndrept spre dormitor, locul de unde îmi iau, de fiecare dată, puterea. Dumnezeule... cât au crescut! Adevăratele mele realizări îmi smulg lacrimi de mândrie. Dau într-o parte draperiile de culoarea untului cald şi luna leagănă somnul cel mai drag din lume. Mă aşez, turceşte, pe mochetă şi îmi privesc, instinctiv, mâinile. Din ele îmi vorbesc gânguritul şi zâmbetul celor două perechi de ochi care acum se uită după fete. Mirosul de lapte crud şi balsamul pielii catifelate îmi vor sta mărturie, chiar dacă ridurile acestor palme se vor transforma în şanţuri. Mulţi oameni mi-au intersectat traiectoria vieţii. Multă iubire am revărsat asupra multor ochi, care poate mâine mă vor uita. Cu făşii de suflet am bandajat multe răni ale vieţilor. Dar partea lor a rămas intactă şi aşa va rămâne, până la capătul drumului. Aceştia sunt ochii care mâine îmi vor întoarce privire. Acestea sunt buzele care mâine îmi vor întoarce cuvânt. Acestea sunt sufletele care mâine îmi vor întoarce iubire. Sunt conştientă că într-o clipă aş putea pierde tot. Aş putea pierde prieteni, iubiri, sentimente ori lucruri materiale. Însă... plinul braţelor, aparent firave, nu mi-l poate lua nimeni. Îmi zboară privirea pe etajera plină cu cărţi şi caiete. Pe raftul de sus, înşirate în ordinea primirii, strălucesc diplome de tot felul. Fiecare, purtând un surâs al lor şi un sărut al meu. Printre ele tronează amintiri din tabere de vară strânse de-a lungul anilor. Nu voi înţelege niciodată de ce religia spune că iubirea pentru Dumnezeu trebuie să fie primordială în viaţa unui om. Nu neg Sfintele Scripturi. Însă... n-au fost scrise de oameni? Ei n-au avut copii? Nu hulesc divinitatea şi nu ştiu dacă voi fi judecată de feţe bisericeşti, de semeni şi nu numai...Dar ştiu că există pe lume doi bărbaţi care mi-ar oferi luna de pe cer!
Îmi ridic amorţelile, sprijinindu-mă de marginea patului şi cearceaful dezgoleşte somnul unui picior, căruia îi sărut moliciunea şi căldura, luându-mi de aici certitudinea că nu sunt singură în luptă.
Acum... te pot înfrunta, viaţă!!!
N. D.
Strada Speranței
Lipscani-ul, mai puţin animat ca de obicei, îi poartă paşii către Calea Victoriei. Timpul a schimbat până şi numele acesteia.Pe vremuri, sufletul ei îi spunea strada Speranţei. Atunci, ruinele nu-i măcinau retina, transformându-i lacrimile în praful de cărămidă pe care-l ridică, acum, balaurii din metal, muşcând zilnic din frumuseţile capitalei, cu care se mândrea odinioara. Acum, tocurile de zece centimetri s-au micşorat şi nu mai presară parfum de magnolie în urma lor. Piatra cubică, doar mângâiată de paşii aproape nesiguri nu-şi mai strigă tinereţea în simfonia călcăturilor repezi şi drepte. Doar trecători înfriguraţi de viaţă... în juru-i.Acum cât timp şi în ce împrejurare îşi pierduse credinţa?Biserica Sf. Ciprian, deşi mică, suficient de încăpătoare pentru atâtea suflete care vin să asculte slujbele părintelui Ioan. Mergea rar. Când greutatea interioară tindea către urlete de animal rănit, când forţa era slăbită într-atât, încât, lacrima se-ncăpăţâna să-i elibereze durerea care se înfăşura pe suflet, strângându-l cu puterea menghinei... urca scările acestui lăcaş sfânt şi privea tristeţea icoanelor. Căuta ochii preotului, căruia nu trebuia să-i spună că o doare. El ştia. Ştia şi faptul că nu se putea ruga. A-ncercat să-şi îndemne gândurile spre divinitate, de prea multe ori, în ultima perioadă. Însă, golul rămas în urma pierderilor din anul acesta îşi înfigea colţii în toate măruntaiele şi sufletul ei căuta cu disperare un vinovat.Azi însă... va mulţumi! Nu ştia cui. Dar o va face. Va aprinde lumânări pentru sănătatea celor dragi şi pentru lumina celor plecaţi, ceara fierbinte scurgându-se pe inima aproape rece.Mulţi oameni şi astăzi. Fiecare îşi caută picăturile de linişte. Timpul s-a oprit în faţa scărilor. De parcă bisericuţa ar respira intr-o altă dimensiune. Mai bine ar aprinde şi el o lumânare pentru omenirea al cărui duşman este...A trecut prin faţa icoanelor fără să le atingă, încercând să pătrundă dincolo de ochii care o priveau din fiece unghi al încăperii. Simţea cum lacrimile se desprind din irişi. Îşi atinse obrazul vrând să le şteargă. Faţa nu era udă. Le-a căutat în suflet, dându-şi seama că aşa au înţeles eliberarea... curgând pe dinăuntru, macerând tot ce rămăsese viu.Ajunsă în dreptul icoanei Sfântului al cărui nume îl poartă şi-a adus aminte că niciodată nu i-a plăcut acesta, dorindu-şi de nenumărate ori să-l schimbe. Părintele ştia. Niciodată n-o certa, făcând-o să se simtă ca un copil răsfăţat.Şi de data asta o întreabă dacă e bine. Răspunsul pe care-l citeşte în zâmbetul şters nu-l mulţumeşte. Îi înmânează acatistul pentru sănătate. S-a prelungit coloana cu numele celor dragi. Îşi ia porţia de binecuvântare chiar dacă ştie că n-o merită, sufletul ei oscilând între cele două extreme şi se-ndreaptă către ieşire."Iartă-mă şi fă ce vrei cu mine! Dar ai grijă de cei dragi! Îţi mulţumesc pentru tot! Chiar şi pentru durere îţi mulţumesc! E semn că mai umblă-n mine o fărâmă de suflet..."În necredinţa ei se strecurase un "mulţumesc" şi un "iartă-mă".Îşi culese, cu grijă, timpul tolănit pe treptele de la intrare, făcând cale-ntoarsă pe strada care odinioară se numea strada Speranţei.
N. D.
N. D.
Curățenie de primăvară
Curățenie de primăvară...nu mai miroase a fum de țigară în bucătăria, care acum își scoate pereții albi în afară, precum o femeie sânii voluptoși, pe care o pancardă invizibilă urlă din toți plămânii: ”privește dar nu atinge”.curățenie de primăvară ar trebui făcută și aici... inlăuntrul meu, unde totul e de-a valma ca și centrul capitalei, plin de buldozere și utilaje grele, mușcând care mai de care din buricul târgului...până și cămara s-a americanizat... de mâine va fi dresing-room. Toată lumea știe că așa mi-a venit, nu că sunt prea multe haine și că apartamentele ceaușiste sunt atat de mici încât mai transformi o cămară într-un șifonier. Cât de multe mărunțișuri trebuie aruncate... dumnezeule... de unde și cum s-au strâns?se sparge un borcan. cioburile lui le simt până în glandele lacrimogene. deci... asta era cauza pentru care zăpada de ieri se-mbrăca-n fustă roșie, dansând languros în parcul Tineretului, bătându-și joc de irișii mei...
-- Mai uită-te o dată înlăuntrul ăla... n-ai nimic de aruncat?-- Aș avea... dar... sunt mult prea adânci. nu e o simplă cămară.
Găsesc o sticlă cu vin(începută)... vin fin de la mama lui. cred că are vreo trei ani... l-am adus din Italia, pe vremea când îmi plăcea să zbor deasupra cuiburilor de cuci...ROSA REGALE...ce-ar fi să-mi pun un pahar? am și pahare speciale(încă mai am)...Chiar dacă nu consum îmi este destul de ușor să recunosc finețea licorii. săracul de el... a sfârșit, după o perioadă destul de lungă uitat într-o cămară ceaușistă, în interiorul unei necunoscătoare. nedegustat... având doar rolul stingerii vulcanului ori... somnul de după... pentru că... cine dracu mai e în stare să termine începuturile...?!
--- Totuși... de-acolo nu arunci nimic?--- Acum? sub amețeală? și dacă mâine îmi va fi dor de mine? de plinul ce-mi macină măruntaiele... pentru că... inimă de unde? am multe perechi de cizme, pantofi, care mai de care mai colorați ori mai înalți... dacă aveam o singură pereche de încălțări, poate acum știam că ea m-a trădat, împrăștiindu-mi mușchiul cardiac prin locurile pe unde am iubit, poate că aș fi avut pe cine lua la-ntrebări... așa... care dintre ele mi-au scurs, pe unde, sângele?afurisită cămară... mă dor pereții, acum goi. își înfige dinții în somnul meu și în vinul fin italian. își prăvălește fruntea în creștetul meu cu atâta putere de parcă ar vrea să mă arunce cu trup cu tot în curățenia de primăvară...afurisită cămară!
--- Care dintre ele...?
N. D.
-- Mai uită-te o dată înlăuntrul ăla... n-ai nimic de aruncat?-- Aș avea... dar... sunt mult prea adânci. nu e o simplă cămară.
Găsesc o sticlă cu vin(începută)... vin fin de la mama lui. cred că are vreo trei ani... l-am adus din Italia, pe vremea când îmi plăcea să zbor deasupra cuiburilor de cuci...ROSA REGALE...ce-ar fi să-mi pun un pahar? am și pahare speciale(încă mai am)...Chiar dacă nu consum îmi este destul de ușor să recunosc finețea licorii. săracul de el... a sfârșit, după o perioadă destul de lungă uitat într-o cămară ceaușistă, în interiorul unei necunoscătoare. nedegustat... având doar rolul stingerii vulcanului ori... somnul de după... pentru că... cine dracu mai e în stare să termine începuturile...?!
--- Totuși... de-acolo nu arunci nimic?--- Acum? sub amețeală? și dacă mâine îmi va fi dor de mine? de plinul ce-mi macină măruntaiele... pentru că... inimă de unde? am multe perechi de cizme, pantofi, care mai de care mai colorați ori mai înalți... dacă aveam o singură pereche de încălțări, poate acum știam că ea m-a trădat, împrăștiindu-mi mușchiul cardiac prin locurile pe unde am iubit, poate că aș fi avut pe cine lua la-ntrebări... așa... care dintre ele mi-au scurs, pe unde, sângele?afurisită cămară... mă dor pereții, acum goi. își înfige dinții în somnul meu și în vinul fin italian. își prăvălește fruntea în creștetul meu cu atâta putere de parcă ar vrea să mă arunce cu trup cu tot în curățenia de primăvară...afurisită cămară!
--- Care dintre ele...?
N. D.
TEMERI
Mi-e frică de moarte.Mi-e frică să vorbesc despre acest fenomen, pentru mine abscons. Consider că... încă nu mi-am îndeplinit sarcinile trasate pentru ceea ce se numeşte viaţă.Încerc s-o mint, spunându-i că sunt încă în perioada căutărilor de sine...Chiar dacă mă doare uneori lumea asta, parcă tot îmi doresc sa fi fost matusalemici...Şi dacă ar fi aşa cum se spune, înseamnă că în dimineaţa asta, mătuşa mea i-a înmânat tatălui meu, cuvintele nescrise pe care am rugat-o să i le aşeze cu grijă pe inima, acum verde, precum lacrimile pe care mi le-a lăsat moştenire.
Unii simt că îmbătrânesc atunci când urmaşii tind a prinde brazii din urmă, neştiind că, drumul se mişcă prea repede pentru paşii care vor ajunge la destinaţia finală, cu mult înainte de a realiza târziul.Eu simt că îmbătrânesc în momentele precum acesta când realizez că moartea a început a-şi înfige colţii în familia mea.Simt cum, parcă ar vrea să mă care, picătură cu picătură dincolo, rupându-mi, cu plecarea fiecărui membru, câte o bucată considerabilă, din suflet.Cărarea către cimitir se înteţeşte şi... mi-am jurat că n-o voi obișnui cu urma paşilor mei.Câte gărduleţe din metal voi mai putea căra pe umeri, anul acesta?Ca oricare femeie, ador florile.Însă... ca oricare om... urăsc să le cumpăr aşezate într-o anumită formă, într-un anumit număr par.Nu vreau să mi se insereze spusele..." acum... familia să-şi ia la revedere!"
Lasă-mă să respir, rogu-te! Nu prinde drag de lacrimile mele!
(martie 2009)
N. D.
Unii simt că îmbătrânesc atunci când urmaşii tind a prinde brazii din urmă, neştiind că, drumul se mişcă prea repede pentru paşii care vor ajunge la destinaţia finală, cu mult înainte de a realiza târziul.Eu simt că îmbătrânesc în momentele precum acesta când realizez că moartea a început a-şi înfige colţii în familia mea.Simt cum, parcă ar vrea să mă care, picătură cu picătură dincolo, rupându-mi, cu plecarea fiecărui membru, câte o bucată considerabilă, din suflet.Cărarea către cimitir se înteţeşte şi... mi-am jurat că n-o voi obișnui cu urma paşilor mei.Câte gărduleţe din metal voi mai putea căra pe umeri, anul acesta?Ca oricare femeie, ador florile.Însă... ca oricare om... urăsc să le cumpăr aşezate într-o anumită formă, într-un anumit număr par.Nu vreau să mi se insereze spusele..." acum... familia să-şi ia la revedere!"
Lasă-mă să respir, rogu-te! Nu prinde drag de lacrimile mele!
(martie 2009)
N. D.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)