am ars pe rug
mințita-mi clipă
și am ajuns
cenușa să-i iubesc
călcat-am strâmb
pe dealurile ei
de multe ori
chiar dacă flori am răsădit
eu m-am uscat
și am murit
puțin câte puțin
un pumn de lacrimi
căușul palmei
strânge
și mă agăț de infinituri
de colț de lună
și de val de mare
vărsându-mi dor
pe cer de veac
cu litere de-o șchioapă
crezând că mă topesc
nevrând să mai iubesc
deșertăciune
de câte ori m-am stins
în miez de noapte
ca să răsar, apoi,
în dimineți
și am murit
pe margine de șoapte
născându-mă
în tot mai multe vieți
tăcere din dureri
îmi poartă pași rebeli
către un mâine
neînțeles de nimeni
aripă-n noapte
leneș adoarme
pe pleoapa-mi plină de nesomn
și... tace
N. D.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu