și... lumea iarăși doare

Am vrut să am ceva
din noaptea lui
și călăuză mi-am făcut
din vise.
o lume îmbrăcată
în zâmbete și lacrimi,
în dor nebun
și strigăt
de pescăruș în zbor.
în seara asta
n-am chef ca să dansez.
n-am chef să mor
dar n-am nici să trăiesc.
miros de toamnă lungă,
mă cheamă,
dar... mă doare.
noiembrie
pășind încet spre iarnă,
ningându-mă
odată cu amintirea.
în dreapta nu e nimeni
să-mi sprijine durerea
în stânga...
până mai ieri a fost
dar valul l-a-ndreptat
către un tărm străin
și brațul...
doar o urmă-ntre cearceafuri
încearca să-mi aducă nemurirea.
acum... eu sunt straina.
chiar dacă frunza anului trecut
mi-a fost balsam.
păstrez doar reveria
acelui somn duios
încolăcit cu simțuri.
am stat câteva vieți
pe treptele iubirii.
din cerul verde făcut-am
doi pași spre infinit
și unul înspre moartea fericirii.
clădit-am tinereți
și zbor de șoim în brațe de zenit.
însă... puțin câte puțin...
iar am murit
îmbrățișând abisuri
și semne de-ntrebare.
și... iarăși coborâșuri
și... lumea... iarăși doare.


N. D.