Ioana

Cel mai frumos cadou pe care mi l-a adus, vreodată, Moș Nicolae (cu o seară întârziere), a fost, acum ani mulți, o soră. Un cadou pentru totdeauna. (Cum stăteam eu, așa, și-mi mâncam dulciurile, hop... vine Moșu cu o păpușă vie). Cea mai mișto soră, cea mai mișto mătușă pentru copiii mei și pentru nepoata noastră, cea mai mișto ființă. Da, da... folosesc jargoane, pentru că ea nu este ceva normal, ceva ce mi s-ar fi putut întâmpla în fiecare an. Este o deosebită, de o sinceritate ieșită din comun, de o franchețe rar întâlnită, este copacul sădit de părinții mei care a rămas lângă mine și fără de care nu pot respira. Cine o cunoaște, știe bine despre ce vorbesc. Să-mi trăiești, prâslea drag! Să-ți dea Dumnezeu tot ce-i mai bun, mai frumos, mai minunat, mai.... Te iubesc, pocitanie! N.D

Ioana

Aveam șase ani când mama a adus pe lume o făptura firavă, cu ochi de smarald și voce prea puternică pentru așa creatură. Născută înainte de termen, cu greutatea unui pui de Avicola, Ioana urma să-și pună amprenta pe cărările vieții mele mai mult decât și-ar fi imaginat vreodată părinții noștri. A fost crescută ca un prâslea veridic și nu o dată am spus că mi-a umbrit copilăria, fiind nevoită s-o car după mine la toate festivitățile prin care trece un copil iar mai apoi un adolescent. În permanență trebuia să am grijă de ”aia mică”. Însă, cu trecerea timpului s-a dovedit a fi UMĂRUL meu, ochii ce mi-au plâns lacrima, brațele cu care mi-am strâns copiii la piept. Au trecut 45 de ani de când mi-a fost oferită o SORĂ. Și mulțumesc pentru fiecare clipă pe care am trăit-o alături de ea. E decembrie. Și... e 7. E ziua ei și o simt de parcă ar fi a mea. Și astăzi, ca și în fiecare zi, mă rog ca drumurile noastre să nu se despartă. Mulțumesc oricui a făcut posibil să am lângă mine un asemenea OM! Mulțumesc destinului, părinților, vieții... EI! La mulți ani, SORELA!!! N.D

... și din cenușă a răsărit iubire

am ars pe rug
mințita-mi clipă.
și am ajuns,
cenușa să-i iubesc.
călcat-am strâmb,
pe dealurile ei,
de multe ori.
chiar dacă flori am răsădit,
eu m-am uscat
și am murit,
puțin câte puțin.
un pumn de lacrimi,
căușul palmei
strânge.
și mă agăț de infinituri,
de colț de lună
și de val de mare,
vărsându-mi dor,
pe cer de veac,
cu litere de-o șchioapă,
crezând că mă topesc,
nevrând să mai iubesc,
deșertăciune.
de câte ori m-am stins,
în miez de noapte,
ca să răsar, apoi,
în dimineți...
și am murit
pe margine de șoapte,
născându-mă
în tot mai multe vieți.
tăcere din dureri
îmi poartă pași rebeli,
către un mâine
neînțeles de nimeni.
aripă-n noapte
leneș adoarme,
pe pleoapa-mi plină de nesomn
și... tace.

Sunt femeia unei singure iubiri

Am lăsat pe braț de fereastră
drumul către tine.
să-l spele ploaia
cu picuri mari de fericire.
în viziunea mea
verbul ”a iubi” se conjugă corect
cu patruzeci și două de stele zăbavă.
cenușă de-amăgire
spulberă vânt de miază-noapte.
zdrențe de suflet
își caută loc să respire
pe mări...
pe adieri...
pe umere...
precum muribunzi în agonie
cerșind clipe de viață.
doar clipe.
repetir cere sufletul meu.
repetir de iluzii,
de iubiri consumate în nopți de poveste.
stele șoptindu-mi păcatul
în colț de semilună adormită.
catargul durerii
își macină prova
în zbor rotund de pescăruș.
Sunt femeia unei singure iubiri
arzând în flăcări de dor neschimbat.
în urmele pașilor mei
răsar flori
printre lumini și umbre
ce nu se vor stinge niciodată.
nici măcar... odată cu mine.

Cum ar fi fost...

Iubite, au înflorit, iarăși, salcâmii.
Nisipul meu din suflet s-a-mbătat.
Mirosul lor a rechemat străinii
Din amintiri, ieri, puse la păstrat.

Iubite, toamna noastră e departe.
Departe-i și-al iubirii jurământ.
În anotimpuri viața mă împarte.
Mi-e toamnă azi, mă plec înspre pământ.

Pe tâmpla vieții am așezat cuvinte
Ce tind să se transforme-n poezie.
Curg simțuri calde iar printre morminte
Chiar dacă timpu-mi stă, azi, mărturie.

Poate că trupul mi-a îmbătrânit...
Și ridurile se hrănesc cu mine.
Dar eu tot dreaptă stau. N-am obosit.
Nu știu sa fiu un ”altfel” spre ”mai bine”.

Azi, sufletul îmi cere primăvară.
Nu știe el că... offf... trecut-a timpul!
Ar zbengui, desculț, ca odinioară,
Nerespectând clepsidra, ori nisipul.

Un suflet nu îmbătrânește și nu moare.
Aleargă, aprig, prin flori de salcâmi.
Iubite, tu, răspunde-mi la-ntrebare:
Cum ar fi fost să ne naștem... bătrâni?

Și să întinerim pe zi ce trece,
Să ne cunoaștem viața pe de rost,
Să râdem și să ne iubim cât zece.
Și să trăim la fel. Cum ar fi fost?

Andreea

La mulți ani, Andreea, fata mea frumoasă!
Să iți fie viața vis și bucurie
Să te țină Domnul mândră, sănătoasă,
Pași ușori și zâmbet, curcubeu să-ți fie!

Să iubești, copilă, și să fii iubită.
Pentru că iubirea, ruptă e din Rai.
Și, chiar dacă suferi, să fii fericită!
Căci, după furtună, peste soare dai.

Și, cu bucurie, să ne faci bunici.
Să simți ce înseamnă iubirea de mamă.
Știi că, orice-ar fi, noi vom fi aici
Și iți vom ura din toamnă în toamnă.

Să traiești, copilă! Și, Sfântul Andrei
Să-ți aducă pace și liniște-n casă,
Împlinire-n suflet, din soare crâmpei!
La mulți ani, Andreea, fata mea frumoasă!

Nina Dinu

FRAŢI

Se-omoară fraţii între ei
Pe un teren şi un bordei.
Voi aţi uitat, odinioară,
Cum alergaţi, cu burta goală,
Cum mâncaţi toţi dintr-un castron?
Când ai uitat să mai fii Om?
Ne văităm că nu ne merge,
Dar omenia se va şterge
Atunci când frate nu e frate.
Şi când părinţii sunt departe,
Din ceruri, ei, privind, timizi,
Cum împărţiţi trei cărămizi.
Cum înjuraţi, pe bătătură,
Coliva ce le-o daţi din mână.
Ce-o fi în sufletele lor?
Nu vă gândiţi că, încă, mor,
Şi vor muri în continuare
Şi cu, şi fără lumânare,
Când văd că tot ce-n viaţă-au strâns
Se risipeşte într-un plâns...
O, Doamne, dă-le, Doamne, minte,
Şi amintirea unui părinte,
Pe toţi, pe frunte, mângâia
Şi tuturor, el, le dădea
Şi de avea... şi de n-avea.



Îţi mulţumesc şi azi, şi mâine
Că am toţi fraţii lângă mine.
Doi, Doamne, doar atât mi-ai dat.
N-aş vrea s-alunec în păcat,
Îi venerez pe amândoi.
Aş mai fi vrut încă vreo doi.
Să fie braţe cât mai multe
La revederile din curte.
E-adevărat, am o cumnată
Cum nu găseşti în lumea toată.
Mai soră decât îmi este ea,
E cea de sânge soră a mea.
Le mulţumesc şi zi, şi noapte,
Că am înţeles ce-nseamnă frate.
Că mi-au lăsat ca moştenire,
Nu dezbinare, ci iubire.
Şi că-i cinstim, în curtea lor,
de câte ori putem, cu dor.

Nina Dinu

Sunt bine, mamă!

Sunt bine, mamă!
doar că...
păsările cerului
se strâng, în fiecare seară
la fereastra mea
cerându-mi tribut-
-lacrimi de dor
preschimbate-n sânge-,
pentru îndrăzneala
de a le fura zbor,
în toamna anului trecut.
sunt bine, mamă!
doar că, viața
mi-a mai săpat un rid
împrejurul ochiului stâng,
în ultimul an.
cel drept iși cântă
și acum clipe de vis
trăite pe meleaguri străine.
sunt bine!
doar că,
vezi tu, mamă,
noi două n-am vorbit niciodată
despre golul lăsat
de inelul slăvit în altar,
al unui bărbat.
nu mi-ai spus că... macină
și macină, până nu mai rămâne nimic
decât ridul ochiului stâng
ce se-ntinde, precum o cataractă,
trecând prin cel drept
până în inimă, mamă.
până în inimă...
sunt bine!
doar că...
în fiecare noapte
cerul meu e gri.
și oricât de tare mă străduiesc
să adun stele,
raze de lună mă despică, dureros,
spunându-mi
că nu sunt ale mele.
nu mi-ai spus niciodată
despre dimineți
cărora trebuie să le zâmbesc,
chiar dacă
sufletu-mi trudesc
peticit de nesomn
ori despre perna, tristă, fără stăpân
care își schimbă, în fiecare zi
așternuturile sărate.
noi două n-am vorbit niciodată
despre multe lucruri
despre multe păcate.
dar...
sunt bine, mamă!


Nina Dinu

Noiembrie

Bună ziua, noiembrie! Bine ai revenit!
Afară stă să plouă. Avem de povestit.
Se spune că ești rece, că ești fără de milă.
Dar eu pătruns-am toamna iubirea mea umilă.

Cu tine am dansat pe ritm de bolero,
La tine am lăsat doi pași dintr-un tango.
Mai știi? m-am născut toamna și mama m-a iubit.
Se pare că nu ploaia-ți e de nestăvilit.

Zâmbești... Ia loc. Servește dulceață de gutui.
Promit să nu destăinui nimic. Și nimănui.
Nici n-aș putea descrie prin ce trecurăm noi.
Și nici n-ar crede nimeni. Un pas... și încă doi...

Dar nici tu să nu spui a vântului suflare!
Și nici cum, ani la rând, se-aprinde-o lumânare.
Că-mbătrânim și strângem la piept iubiri pierdute,
Sau că ne plângem, noaptea, cărările cărunte.

Dar, gata, de la anul,doar eu te vizitez.
În fiecare toamnă mi-e dor să mai visez.
O să-mi servești, strategic, dulceață de gutui.
Și o cafea fierbinte. Chiar nu spun nimănui!

La fel vom fi și-atunci, prietene pe viață.
Nu spune ”nu”. Eu cred că-i încă dimineață.
Pân'ce se lasă noaptea pe tot ce am iubit,
O să-ți tot spun: Noiembrie... bine te-am regăsit!



Nina Dinu

NEINTITULABILE (4)

Am tot dat, viața asta, ce-am avut în desagă.
Am dat zâmbet, cuvinte și iubirea întreagă.
N-am luat niciodată ce nu mi-a fost permis.
Și dureri am primit, așezându-le-n scris.
Am pictat, ani, cu ele, file-ntregi pe o carte
Și, sfârșind-o-ntr-o zi, am trecut mai departe.
Am pictat ceruri, lună și chiar stelele toate.
Continente albastre am pictat în păcate.
Și ploaia-am zugrăvit-o în lacrimi nepermise.
Și dorurile toate pe soare îmi sunt scrise.
Dar sfârșindu-le ieri, am trecut mai departe.
Rămânând, în sertar, cu trei semne de carte,
Lumânarea aprinsă de e zi sau e noapte,
Pe obraz și grumaz, patru lacrimi uscate.
Șevaletul e gol, alb ca sufletul meu.
Din culori țipătoare mă tot strigă mereu,
Cea durere din mine. Drum să iasă ar vrea.
Am pictat-o-n cuvinte. Și cu ea... viața mea.
Îmi doresc azi și mâine, pași să trec mai departe
Și, cu suflet deschis, să pictez zi și noapte.

Nina Dinu

Dor de mamă

Se-apropie, mamă, septembrie.
Doi ani, de pe dincolo, faci.
Te strig și te cânt în cuvinte.
Cu capu-n țărână, tu, taci.

Mi-e dor, maică dragă, de tine.
Și-aș vrea să te-ntreb dimineață,
Cum ești, dacă-i rău sau e bine.
Dacă dincolo de moarte e viață.

De sfaturi, măicuță-am nevoie,
De vorbele tale cu tâlc.
Măsor bătătura-anevoie.
Te chem, dar tu, iarași, taci mâlc.

Te simt, cum îmi vii din grădină,
Cu poala ta, plină de roade.
Și-n suflet se face lumină
Și-apoi, cătinel, tot mai noapte.

Îmi vii și-mi dispari, ca o vrajă.
Papucii de vară-i păstrez.
Îmi lipăie, noaptea, prin curte
Te simt, dar, pesemne, visez...

Și vin, iar, la cruce s-aprind
O ceară ce-mi curge pe suflet.
Și tot orizontu-l cuprind.
Tot caut. Un batic și un zâmbet.

Se-apropie, mamă, septembrie.
Doi ani, de pe dincolo, faci.
Te strig și te cânt în cuvinte.
Cu capu-n țărână, tu, taci.

Nina Dinu

E ziua ta

Te caut și azi prin colțuri de casă,
să-ți spun: La mulți ani, Te iubesc!
Tu, poate mă vezi, măicuță frumoasă...
Eu, doar, scotocesc și jelesc.

Și astăzi ți-am luat buchetul de frezii.
Dar, mâine, ți-l pun la mormânt.
Așteaptă-mă, mamă! Să schimb două vorbe
Cu brațele tale de lut.

Te caut în vis, în fiece noapte.
Și, ziua, tot caut să-ți fac
Un ceai, o plăcintă și-o mie de șoapte.
Dar... fac o colivă și tac.

Azi e ziua ta și chiar dacă ești
acolo, sub lespedea grea,
tot aștept să vii și să îmi vorbești.
Să mă-mbrățișezi, în negura mea.

Fără tine Martie nu-i așa frumos.
Primăvara-i rece, florile pălesc.
Aștept să-nverzească vișinii din curte
Și să-ți spun sub ei: Mamă, Te iubesc!

Te caut în vis, în fiece noapte.
Și, ziua, tot caut să-ți fac
Un ceai, o plăcintă și-o mie de șoapte.
Dar... fac o colivă și tac.

N.D.

Ca un fum de țigară

Lasă-mi o țigară când pleci
Să am cui povesti focul care arde în mine
Se va face în curând dimineață
Poate că norul din suflet care acoperă luna
va fi risipit de razele soarelui
Sau va rămâne agățat undeva
de un crepuscul
Lasă-mi o țigară când pleci
Nu privi în urmă
E treaba mea dac-o aprind ori ba
Ceasul dimineților anunță vremea cărăbușilor de mai
chiar dacă e aproape iarnă pe cerul meu
Ceasul dimineților anunță că sunt femeia unei singure iubiri
și că viața mea s-a apucat de fumat
mă trage în piept cu nesaț
și mă aruncă în rotocoale mici
de fum
în eter

N.D.

Prietenie

Prietene,
oprește-te o clipă!
Nu mai râde la glumele mele.
Adună chicoteli și zâmbete,
trăgându-le într-o parte,
ca pe draperia de nori care acoperă curcubeul
și spune-mi... ce vezi dincolo de ele?
Dar mai bine nu-mi spune.
Simte-mă!
Nu-mi da sfaturi despre cum să-mi trăiesc viața
mai bine fii pregătit s-o prinzi
când alunecă-n deșertăciune.
Stai pe banca de lângă mine
ascultându-mi necuvintele
și taci.
Am nevoie să-mi respiri aerul,
să-mi deschizi măștile ca pe niște uși mincinoase
care scârțâie-a vechi
și-a oboseală.
Am nevoie să fiu EU în preajma ta
să-ți pot spune de ce mă dor toamnele,
de ce-mi cad frunzele
și de ce îmbătrânesc.
Împarte cu mine raza asta de soare
și bucata de cer
sub care ne-a fost hărăzit să ne zburăm visele.
Să-mpărțim picăturile de ploaie
și curcubeul.
O culoare mie... o culoare ție...

N.D.

.

Și doare lipsa ta, părinte.
Dor florile ce le presar azi pe mormânt.
Și seul lumânărilor mă doare.
Și... grâul, tată... grâul doare tare.
Și semnătura ce-o așez sub vers... mă doare.

N. D.

În fiecare zi mi se face iulie

Comemorari

În fiecare zi mi se face iulie. Timpul m-a mințit că-mi va închide rana. Eu l-am mințit că voi uita. Arătătorul își urmează drumul pe suprafața oglinzii, despicând fruntea chiar pe linia șanțului care s-a născut odată cu mine și care mă străbate precum un ecuador, vizibil fiind doar pe mijlocul frunții, aruncând vehement sprâncenele de-a dreapta și de-a stânga, de parcă nu mi-ar fi de trebuință. Întotdeauna m-am întrebat care-i rostul lui, al ridului acesta și de la o vreme renunțasem să mai caut răspuns. El a venit singur în urma pierderii celei mai dragi ființe. Acolo iși așeza tatăl meu săruturile de noapte bună. Continuă s-o facă din altă dimensiune. Știe că le simt cum iși fac loc pe fruntea îngreunată de griji. Dacă aș putea aș rândui toate aceste săruturi, unul peste altul, construind din ele o scară. O scară pe care să poată urca ori coborî leagănul de început. Întreb oglinda în ce poziție aș putea s-o așez. De urcare ori de coborâre... spre ceruri ori spre adâncuri... Unde aș putea să-mi regăsesc echilibrul pe care mi l-a furat moartea, ori pe care mi l-a gonit viața...? Mă simt precum o corabie rătăcită în Triunghiul Bermudelor, plutind în derivă. Dacă s-ar întoarce... i-aș întinde la picioare toată poezia acestei lumi, ca pe un covor roșu garnisit cu flori de vișin. În fiecare zi caut poziția în care să așez scara din săruturi. În fiecare zi mi se face iulie.

N. D.

La mulți ani!

Astăzi, o lume-ți cade la picioare.
Îmbrățișări, urări și curcubee,
Îți dăruiesc un petic dintr-un soare,
Copil frumos, că te-ai născut Andree.

Zburai frumos pe-aripă de Apostol
cu-obrazu-ți fin--petală de-orhidee--
și te-ai desprins, lăsând în urmă stol,
în lumea noastră, născându-te Andree.

Și ai adus, cu tine, bunătate,
parfum de tei, culori de azalee.
Făcând, din viața noastră, puritate
Prin simplul fapt că te-ai născut Andree.

Pășește demn și drept, cu bucurie
În viața asta ca o odisee.
Și de va fi să te mai naști o dată,
Tot printre noi, să ne fii tot Andree.

Îmi bucuri suflet, acum, la bătrânețe
Privindu-te, cum, devenind femeie,
Din viață ai cules doar frumusețe.
Îți mulțumesc că te-ai născut Andree!

N.D

Urlă-n mine toate toamnele târzii

Țipă cimitirul, maica mea iubită.
Azi te-am scris pe cruce și mă simt ranită.
Tare mult aș vrea ca să îmi mai vii.
Urlă-n mine toate toamnele târzii.

Plimbă pleata-mi blondă vântul deșuet
Eu îți simt căldura mâinilor pe piept.
Pe creștet adie mângâierea ta.
Mă chircesc, durerea parcă nu-i a mea.

Simt că nu mai pot, sprijină-mă, frate!
Să-i sădesc petunii pe cap și pe spate.
A trecut un an, eu tot nu-mi revin
Și mă rog, în taină, la cerul Divin

Să țină în dreapta-I sufletul de mamă.
Dorurile noastre să le țină-n palmă.
Zâmbet nu se stingă în visele noastre.
Plimbă-te, măicuță, prin lagune-albastre.

Și dă-ne un semn într-o seară aspră.
Lasă-ne o frunză lângă o fereastră.
Și spune-i, azi, toamnei care ni te-a luat
Să plouă cu lacrimi de copil uitat.

S-adie cu plânset fără de furtună.
Să-mprăștie floarea albă din cunună.
Tare mult aș vrea ca să îmi mai vii.
Urlă-n mine toate toamnele târzii.

N.D.

Noiembrie

Bună ziua, noiembrie! Bine ai revenit!
Afară stă să plouă. Avem de povestit.
Se spune că ești rece, că ești fără de milă.
Dar eu pătruns-am toamna iubirea mea umilă.

Cu tine am dansat pe ritm de bolero,
La tine am lăsat doi pași dintr-un tango.
Mai știi? m-am născut toamna și mama m-a iubit.
Se pare că nu ploaia-ți e de nestăvilit.

Zâmbești... Ia loc. Servește dulceață de gutui.
Promit să nu destăinui nimic. Și nimănui.
Nici n-aș putea descrie prin ce trecurăm noi.
Și nici n-ar crede nimeni. Un pas... și încă doi...

Dar nici tu să nu spui a vântului suflare!
Și nici cum, ani la rând, se-aprinde-o lumânare.
Că-mbătrânim și strângem la piept iubiri pierdute,
Sau că ne plângem, noaptea, cărările cărunte.

Dar, gata, de la anul,doar eu te vizitez.
În fiecare toamnă mi-e dor să mai visez.
O să-mi servești, strategic, dulceață de gutui.
Și o cafea fierbinte. Chiar nu spun nimănui!

La fel vom fi și-atunci, prietene pe viață.
Nu spune ”nu”. Eu cred că-i încă dimineață.
Pân'ce se lasă noaptea pe tot ce am iubit,
O să-ți tot spun: Noiembrie... bine te-am regăsit!

N.D.

M-am vindecat de tine

M-am vindecat de tine.
și lacrimi nu mai curg.
și nu mai umplu viața
cu vise în amurg.
cu întrebări în noapte
și gânduri neoprite,
cu versuri spuse-n șoapte,
doruri nestăvilite.
M-am vindecat de tine,
trecut-au ani în zbor.
Doar inima-mi rămas-a
prea plină de amor,
prea plină de-amintiri
ce nu se vor mai stinge.
și sufletul e liber.
începe-a nu mai plânge.
Nu pot să-mi strig minunea
cum mi-am strigat iubirea.
atunci căzut-a frunza,
acum, doar fericirea.
N-am cum să-mi strig iubirea.
O voi slăvi postum.
M-am vindecat de tine.
Sunt mai săracă-acum.

N.D.

.

Cu brațele astea, două
Am muncit și-am legănat
de când cazu prima rouă
pân” ce noaptea s-a lăsat
Nu-mi pare rău de nimic.
Sufletul o ia la goană.
Tot iubiri am rătăcit.
Doar iubirea cea de mamă
este fără de sfârșit.
A rămas, crescând, cu timpul.
Riduri multe ciripesc.
Anotimp după-anotimpuri,
lacrimi, zâmbet, povestesc.
Dar n-am legănat degeaba.
Doi vlăstari au prins la viață.
Când ca brazii se facură?
Într-o bună dimineață
m-am trezit privindu-mi mâna
Doamne, ce-a trecut pe-acolo...
plinul brațelor nu-l fură
nicio ploaie. nici furtuna.
Aș fi vrut să pot mai mult,
să mut munții pentru ei.
Spună lumea tot ce-o vrea.
Fiii mei... sunt fiii mei!
Viața și mândria mea.


Dă-le, Doamne, sănătate!
Și iubeste-i cum știi Tu.
și chiar de vor fi departe
îndrumă-i cum știi mai bine.
Să nu uite că au lăsat
două brațe pline, pline
cu ani grei de suferință
și o mare de iubire.
Să nu uite îmbrățișări,
mângâierile pe frunte,
sărutări de julituri
pe genunchi, pe suflete,
Și, fă-i, Doamne, fericiți
Să trăiască cum vor ei.
Fă-i, la rândul lor, părinți.
căci... fiii mei sunt fiii mei!

N.D.

Aşteptare

S-a scurs un an. Doar eu ştiu cum.
Şi-mi arde inima în drum.
Şi doare dorul de părinte
Şi dimineaţa care minte
că eşti şi-acum.

Am făcut, mamă, tot ce-ai spus.
Mi-ai trasat sarcini, la apus,
De parcă ai ştiut că mori.
Şi-n cimitirul plin cu flori
te-am dus.

Îţi mângâi plantele pe piept
De parcă vreau să te deştept.
Îţi pun tămâie la picioare
Aprind, la cap, o lumânare
şi-aştept.

Ce, oare, aştept?... nici eu nu ştiu.
Să-ţi aud vocea în pustiu,
Să-ţi mângâi zâmbetul pierdut
Şi ochii mici, ce nu mai sunt.
nu ştiu.

Trimite-mi, mamă, curcubeu
Pe care să-l zăresc doar eu.
Trimite-mi speranţe şi vise
Şi-mbrăţişările promise
mereu.

Te-aştept, măicuţă, tot te-aştept.
Îmi sare inima din piept
Când simt că, încă, mă-mpresori
Cu sfaturi bune şi cu sori.
şi tot aştept.

Dar ştiu că ne vom revedea.
Că va veni şi vremea mea.
La poarta Raiului m-aştepţi
În lumea celor mult prea drepţi,
Măicuţa mea.


N.D.

Tatălui meu

Au trecut zece ani de când tu nu mai ești.
"Timpul vindecă răni"? Nu sunt decât povești.
Tot mai dor mi se face, tot mai tare mă doare.
Trec, din nou, să-ți aduc o țigară și-o floare.

Rece, marmura țipă, în străfunduri izbește.
Flori de mac răsărit-au, bradul tău nu mai crește.
Mă aplec să-ți aprind lumânare de ceară.
Peste tot e lumină, dar în mine e seară.

Două vorbe să-mi spui, să-ți aud vocea iar.
Ceartă-mă dacă vrei, două vorbe măcar...
E la fel de bătrân gărdulețul din fier.
Ieri... erau margarete, rând pe rând, astăzi, pier.

Tată drag, mă sufoc așteptându-te-n vis.
Să nu-mi spui "lasă, fată, că așa a fost scris"!
Prinde-mi mâna și, hai, mai zâmbește-mi o dată!
Cimitirul se joacă cu iubirea de tată.

Au trecut zece ani de când tu nu mai ești.
"Timpul vindecă răni"? Nu sunt decât povești.
Mă aplec să-ți aprind lumânare de ceară.
Peste tot e lumină, dar în mine e seară.

N.D.

pași fără majuscule

e timpul plânsului.
uitarea visului.
e vremea rătăcirii,
corabiei iubirii
pe mare

tăceri în sol major
și ceață în minor.
cărări demult uitate
și viață după moarte.
ce doare!

o lacrimă-n durere
ce face-acum plăcere.
un ten uscat de vânt
cu ochii în pământ
tresare.

se sparge val de mare
de țărmuri solitare,
de zbor de pescăruș,
de leneșul urcuș.
și... moare.

un vânt de primăvară
adie înspre seară.
vârtej de dor stingher
și verde efemer
dispare.

surâs de mai 'nainte,
cerneluri risipite,
priviri încrucișate.
iubiri... trăiri uitate
în cărare.

afară plânge cerul,
înăuntru plânge dorul.
poteca înverzește.
gura nu mai iubește
cu-ardoare.

N.D.

Fara diacritice

Un mesaj necitit imi alearga prin vene
"La multi ani!" e putin si... istoria geme.
Pasi de talpi dezgolite imi inunda retina
Dor de tine si-o toamna imi hranesc radacina.

Gerul, frigul de-afara si-o crenguta de brad
Iti trimit in colet si stelute ce cad.
Ti-as trimite zapada, dar... nici la mine nu e
Iti trimit ”La multi ani!” si-ntrebarea ”de ce?”

Un raspuns, dupa ani, m-ar opri iar din mers
Diacritice in titlu si in fiece vers
Si un soare in noaptea ce-ai lasat mostenire
Pacatoase-amintiri... pacatoasa gandire...

Pasii-mi sunt mai greoi, parul alb tot rasare
Ochii-mi sunt tot mai mici, zambete tot mai rare.
Iar astept o minune sub crenguta de brad
Ma ridic, merg putin si apoi iarasi cad.

Ruginit-au cuvinte-n cafeneaua cu rime
Balansoarul e teapan tot de dorul de tine.
Un tablou pe perete si o sticla de jack
Un trabuc neaprins si o barca pe lac

Ceas de seara si flori ametesc asternutul
Ma-ntristez cateodata si ramane doar gandul.
Uneori e-ntuneric... alteori e senin...
Dupa toate acestea, "La multi ani!" e putin.

N. D.

De ziua ta

Ar fi fost ziua ta. Ți-aș fi spus ”La mulți ani!”
Te-aș fi prins după umeri, te-aș fi dus lângă geam.
Să-ți arăt ce-am făcut, bătătura curată.
Doi baieți cât un munte și-o mândrețe de fată.

Ai fi râs, mamă dragă, cum făceai tu mereu.
Cum schimbai totu-n bine chiar dacă ți-era greu.
Și-ai fi dus mai departe șapte boli și un zâmbet
și-ai fi fost mândră tare între râset și plânset.

Ne-am fi strâns, iar, cu toții să-ți urăm sănătate.
Ochii tăi, mici și palizi, ar fi plâns mai departe.
Ce-ai mai plâns pentru noi, pentru fiecare-n parte...
Iar acum ne desparte o hapsână de moarte.

Nu spuneai că n-o lași să ne facă vreun rău?
Și că pot să-mi pun capul tot pe umărul tău?...
Mama mea, draga mea și iubită Ilincă,
Cui să spun ”La mulți ani!”? Cine te mai alintă?

Iți fac colivă-n loc de tort și plâng pe înfundate.
Și cerul plouă pe-ndelet și-n mine iar e noapte.
Te-aș strânge-n brațe, cum făceam acum un an de zile
Și te-aș urca pe-un piedestal dac-ai mai fi cu mine.

Nina Dinu

DOR

Se așterne praf peste părinții mei.
Abia duc pe piept bolovanii grei.
Mama, prea firavă ca să poată duce,
Atâta pământ și-o ditamai cruce.

De ce-ai lăsat, Doamne, atâta durere?
De unde să iau mai multă putere?
Iarba crește-n valuri, se hrănește cu ei.
I-ai în dreapta Ta pe părinții mei!

Să știu că sunt bine și că nu mai plâng,
Așa cum au plâns, trecând pe pământ.
Să știu că veghează zâmbetele noastre
Și că-s mână-n mână în lagune-albastre.

Ce n-aș da, acum, s-o mai am pe mama
Să-mi deschidă poarta și să îmi ia seama.
S-o văd cum răsare-n bătătura plină.
Acum era-n curte, acum în grădină...

Să-l mai am pe tata, drept, ca și un munte
Doamne, ce-i iubeam ridul de pe frunte!
Fără să lovească, când se încrunta,
Știam ce-am făcut. Și apoi râdea.

Tot le caut pașii și ochii lor mici.
Tot visez că, încă, mai sunt pe aici.
Și caut povețe și vorbe uitate.
Țin la piept iubirea de soră, de frate.

Asta și-au dorit. Căci nu luăm cu noi
Nici averi, nici lacrimi, nu luăm nici nevoi.
Voi ce-i mai aveți pe acest pământ,
Intindeți o mână. Iubiți-i și-atât!

Căci vine o vreme când nu vor mai fi
Și-i veți căuta pe dealuri, prin vii.
Veți adulmeca pe unde-au trecut.
Dar va fi târziu, vor fi în pământ.

Se așterne praf peste părinții mei.
Abia duc pe piept bolovanii grei.
Cimitirul ține, în burta lui lată
Doi parinți iubiți. Și mamă și tată.

N.D.

Baladă pentru părinții mei

Intru-n curtea casei voastre
să mai răsădesc un pom.
Bătătura voastră plânge
Nu-i țipenie de om.

Unde sunteți, mamă, tată?
Cum lăsarăți curtea goală?
Bate Paștele la poartă.
Casa tot vă ține-n poală.

Plânge-n mine cărămida
pusă una peste alta.
Plâng perdelele la geamuri.
Plânge poarta încuiată.

Ochii roată... iarba plânge
Vița trebuie tăiată.
Floarea umblă creangă-n creangă.
Strigă toate: Mamă! Tată!

Ați dat viață unei case
La o margine de sat.
Ați clădit, strâns și sădit
Și, pe urmă, ați plecat.

Cum să fac, mamă, să fac
Să păstrez vie-amintirea?
Cum să-mpletesc cărămida
cu sudoarea și iubirea?

N-am pe cine să întreb
Unde-i var pentru copaci.
Unde-i vopseaua de ouă
și ce facem pentru Paști.

Vino, tată și arată-mi
Cum să-ndrept boiul de gard!
Ochii nu mi se usucă.
Pe sub haine plâng și ard.

E ușor să facem totul
doar modernizând un pic...
Dar mi-e teamă că făcând,
veți pleca definitiv.

Toate gem, azi, de prezența
mâinilor ce le-a creat.
Într-o curte, nu departe,
la o margine de sat.

N.D.

E ziua ta

Te caut și azi prin colțuri de casă,
să-ți spun: La mulți ani, Te iubesc!
Tu, poate mă vezi, măicuță frumoasă...
Eu, doar, scotocesc și jelesc.

Și astăzi ți-am luat buchetul de frezii.
Dar, mâine, ți-l pun la mormânt.
Așteaptă-mă, mamă! Să schimb două vorbe
Cu brațele tale de lut.

Te caut în vis, în fiece noapte.
Și, ziua, tot caut să-ți fac
Un ceai, o plăcintă și-o mie de șoapte.
Dar... fac o colivă și tac.

Azi e ziua ta și chiar dacă ești
acolo, sub lespedea grea,
tot aștept să vii și să îmi vorbești.
Să mă-mbrățișezi, în negura mea.

Fără tine Martie nu-i așa frumos.
Primăvara-i rece, florile pălesc.
Aștept să-nverzească vișinii din curte
Și să-ți spun sub ei: Mamă, Te iubesc!

Te caut în vis, în fiece noapte.
Și, ziua, tot caut să-ți fac
Un ceai, o plăcintă și-o mie de șoapte.
Dar... fac o colivă și tac.

N.D.

Crăciun fără voi

Mi-i ia țărâna rând pe rând.
Adun, în suflet, gând cu gând.
Și amintire cu-amintire.
Un fir de iarbă cu-alte fire.
Și fac pomană după pomană
De când, în viață, sunt orfană.

Și, iată c-a venit Crăciun.
Pe coșul casei nu e fum.
În curtea voastră nimeni nu-i.
Noi am rămas ai nimănui.
Colindători nu se opresc.
În poartă, bice nu trosnesc.

Cum nu trosnește-n sobă focul.
Nicicum nu-mi pot găsi, iar, locul.
Pământul nu mai e arat
De când, de-aici, voi ați plecat.
Și bradul n-are luminițe
Aleile sunt tot mai triste.

Off, mamă, tare dor de voi!
Mă seacă noaptea de culori
ce arde-n fiecare casă.
La voi nu-i nimenea. ramasă
curtea parasită.
și lacăta e ruginită.

Crăciunul nu mai e Crăciun.
Și fumul coșului nu-i fum.
Eu, încă, vă aștept în vis.
Și tot mai sper că-i Paradis
acolo unde sunteți voi.
Și că nu mai aveți nevoi.

Că sunteți iarăși împreună.
Că ne vegheați tot mână-n mână.
Și că ne tineți strâns pe toți.
Pe fii, pe noră, pe nepoți.
Doar că-mi doresc, cu-așa arsură,
O zi cu voi pe bătătură.

Cu tine, tată, tăind porcul
Cu tine, mamă, făcând focul.
Și dând acelei case, viață
Într-un Crăciun, de dimineață.
Pe plită să îmi pun covrigi
Și bucațele de șorici,

S-aștept vecinii să împartă
Și-apoi s-o iau din poartă-n poartă
Și să colind de sănătate
Și pentru mese-mbelșugate.
Și pentru oameni fericiți.
Și pentru case cu părinți.

Mi-i ia tărâna rând pe rând.
Adun, în suflet, gând cu gând.
Și amintire cu-amintire.
Un fir de iarbă cu-alte fire.
Și fac pomană după pomană
De când, în viață, sunt orfană.

N.D.

..................

A doua zi după tine s-a stârnit furtuna.
nu-ți lăsa lumânările-aprinse
două săptămâni a bătut vântul.
și mie îmi pare rău că ai plecat.
îmi număr pașii din doi în doi
și plâng.


Sunt desfrunzită precum copacii toamna.
La opt și zece punct îți (încă) pregătesc ceaiul.
Ți-l aduc la patul în care nu mai ești.
așez cutia cu medicamente la îndemână
și plâng.


Mă simt copleșită de câte dorințe am de îndeplinit.
Oamenii vorbesc pe la colțuri, dar mie nu-mi pasă.
Îmi caut timp să te caut. și loc să-mi vărs furia.
Și, totuși, lângă crucea ta, vin liniștită
și plâng.


Ai fost altfel decât toate mamele pământului.
Ceasurile au stat la ora patru. Toate.
Atunci când moartea mi te-a smuls din brațe
și tu ai împrăștiat iubire peste noi
și-ai plâns.


Ne-ai lasat bogați, mamă. Ai știut să unești
mâinile copiilor și ale nepoților tăi.
Ai murit toamna. Și furia ei se zbate în sufletul meu
din două în două zile. Între timp
plâng.


N.D.

Încotro, suflete?

Încerc să adun marginile infinitului durerii.
Dacă aș putea să-i strâng colțurile
ca pe cele ale unui cearceaf de pat...
poate n-ar mai fi atât de-mprăștiată
-de la firul rebel de pe sprânceană
până la degetele mici ale ambelor picioare-
Acum știu
cum se simt frunzele părăsite de copacii lor.
Acum știu
cum se simte râul când propria-i albie l-a secătuit.
Picioarele-amorțite nu vor să facă măcar un pas
înainte ori înapoi.
s-au înfipt în huma din sufletul meu,
încercând să-l gonească din propriul lăcaș
care...
precum lava unui vulcan în erupție arde.
Unde ești, tu, ființa mea?
parcă niciodată nu te-am rătăcit într-atât...
și, da! nici măcar nu mai știu cum te cheamă.
Aici să fie, oare, capătul? La răscrucea aceasta?
Peste tot semne cu ”Drum înfundat”.
până și cel pe care am venit își îmbrățișează inscripția.
și... florile ofilite de pe marginea aceluiași drum...
peste tot arșiță. mi-e sete! și... mi-e frig!
peste tot dispersie.
Încotro, suflete?
Știu că ești mutilat.
Dar... încotro te-ndrepți fără mine?


N. D.

Scrisoare către tata

Alt decembrie fără tine... au trecut atâția ani de când te-ai hotărât să pleci, tu, flacăra mea, ce arzi într-un colț de cimitir...
Știi, tată, nepoții tăi sunt deja bărbați și au secrete pe care nu mi le mai dezvăluie. Se umple camera când intră ei. Lucian îmi spune mereu că își dorește să te fi cunoscut așa cum te-a cunoscut Alex. Era o zgâtie când ai plecat. Andreea... copilul ăsta, tată, este tot ce mi-am dorit eu să fiu și n-am reușit. Ai fi mândru, tare mândru, de toți trei.
Mi-ai lăsat moștenire amintiri prețioase, țeluri de cucerit, o soră zăpăcită fără de care n-aș fi reușit și un frate care seamănă din ce în ce mai mult cu tine. De câte ori îl văd, mă năpădesc sentimente greu de descris în cuvinte. Ai avut grijă să exiști și după ce n-ai mai fost. Îți mulțumesc!
Nu mai este nimeni în poartă la tine, curtea e pustie și mă dor cărămizile și lacătele de la uși, mă dor luminile stinse și lipsa fumului pe coș, mă dor sărbătorile de iarnă și bucatele pe care ți le trimit. Dar cel mai tare mă doare grâul din coliva pe care cu greu am învățat s-o pregătesc.
Mama nu te mai poate vizita. I-am împachetat bolile, zambetele și lacrimile și am luat-o la noi. Iartă-mă, nu se putea altfel! Dar, să știi că și-a luat cu ea toate amintirile și vorbim des despre tine și cu tine.
Despre mine ce să-ți spun?... te simt de fiecare dată când îmi bați în fereastră, îți simt zâmbetul din pragul ușii, îți simt mângâierile și mâinile care îmi șterg lacrimi.
Îți mulțumesc pentru că sunt, pentru că suntem, pentru că, încă, ești!

N.D.

Coji de portocale

Mai ții minte, mamă dragă
când eram copil de-o șchioapă?
Iarna toată alergam.
Uneori mă-mbolnăveam.
Făceai, mamă, ce făceai
și din pat mă ridicai.
Și mă puneai pe picioare
cu ceai din coji de portocale.
Le uscai, încet, pe sobă,
îmi umblai în garderobă
și înmuiai în oțet
șosețele cu antet.
Mai târziu mi-am dat eu seama
că remediul era... mama.
Nu cu coji de portocale
mă puneai tu pe picioare.

Mi-a venit rândul, măicuță
să te țin eu de mânuță.
Să-ncerc să te scap de boală
Tot cu ceai de portocală.
Ochii mici cu riduri multe
se opresc să mă asculte
și, ca un copil de-o șchioapă
înghiți totul, mamă dragă.
Înghiți ceai, înghiți și fiere
doar ca să îmi faci plăcere.
Și fac tot ceea ce fac
doar să te ridic din pat.

N.D.

Fara diacritice

Un mesaj necitit imi alearga prin vene
"La multi ani!" e putin si... istoria geme.
Pasi de talpi dezgolite imi inunda retina
Dor de tine si-o toamna imi hranesc radacina.

Gerul, frigul de-afara si-o crenguta de brad
Iti trimit in colet si stelute ce cad.
Ti-as trimite zapada, dar... nici la mine nu e
Iti trimit ”La multi ani!” si-ntrebarea ”de ce?”

Un raspuns, dupa ani, m-ar opri iar din mers
Diacritice in titlu si in fiece vers
Si un soare in noaptea ce-ai lasat mostenire
Pacatoase-amintiri... pacatoasa gandire...

Pasii-mi sunt mai greoi, parul alb tot rasare
Ochii-mi sunt tot mai mici, zambete tot mai rare.
Iar astept o minune sub crenguta de brad
Ma ridic, merg putin si apoi iarasi cad.

Ruginit-au cuvinte-n cafeneaua cu rime
Balansoarul e teapan tot de dorul de tine.
Un tablou pe perete si o sticla de jack
Un trabuc neaprins si o barca pe lac

Ceas de seara si flori ametesc asternutul
Ma-ntristez cateodata si ramane doar gandul.
Uneori e-ntuneric... alteori e senin...
Dupa toate acestea, "La multi ani!" e putin.

N. D.

Sărutul celor două Doamne

M-am întors în timp. Am reușit să rămân patru zile în lumea care odinioară îmi oferea sărbători frumoase. Se păstrează multe tradiții pe care oamenii de azi le cred uitate. De la vopsitul copacilor cu soluție de var la Denia din vinerea mare unde se strânge tot satul. Mersul în cimitir unde chiar și morții simt atmosfera. Flori și lumânări aprinse peste tot, oameni cunoscuți ori mai puțin cunoscuți.
Slujba părintelui Florian auzindu-se în tot satul, apoi focul uriaș din noaptea de Înviere, urmând aducerea Luminii Sfinte în toate casele, masa de Paște, înconjurați fiind de rude, prieteni, familie.
Mama nu gustă din bucate până nu le dă morților porția de belșug și lumânarea aprinsă. Mă gândesc cu groază cum voi putea rândui toate astea atunci când va trebui să împart pentru ea, înainte ca eu să gust. De câte ori face un lucru care ține de tradiție îmi spune să iau aminte.
-- Uite, mamă, așa se face. Bagă la cap. Cât o să mai fiu?
-- Off, draga mea, sper să fii mult timp de-acum încolo. Pentru că sunt multe lucruri pe care sufletul și mintea mea refuză să le învețe. Unul dintre cele multe ar fi coliva. Nimeni nu fierbe, nimeni nu ornează coliva așa cum o faci tu. Și pe tine te doare grâul la fel de tare?
Seamănă cu bunica. Eram copil atunci cand s-a stins, dar bunătatea bunicii mele n-o pot uita. Iar mama seamănă cu ea. Parcă și baticul care îi acoperă margaretele e ca cel al bunicii. A fost o femeie frumoasă, mama. Privesc, în clipele mele de aduceri aminte, pozele. Chiar dacă îngălbenite de vreme, din ele săgeată flăcări ce nu se vor stinge. Aș fi vrut să moștenesc superbele bucle ale mamei și "viața" cu care a înzestrat-o cerul. Dumnezeule... cât era de frumoasă! Acum, îmbrăcată în negru, pare și mai mică. Ochii, ca două opaițe, au închis înăuntrul lor flăcări care... odinioară își făceau simțită prezența chiar și în somn. Mâinile, ale căror mângâieri sunt din ce în ce mai dese și mai expresive, de parcă mi-ar spune că nu m-au simțit suficient, sunt crăpate și schimonosite de vreme și de boli încât mă-ntreb de multe ori dacă sunt ale ei. Fața îi este brăzdată de amestecul de ploaie cu vânt pe care l-a înfruntat pe tot parcursul drumului. Umerii... în locul lor tronează doi munți de trecut sub greutatea cărora nu se pleacă. Doar vocea i-a rămas neschimbată și uneori îmi lasă impresia că e singura care ține moartea la distanță. Vorbește râzând despre ea de parcă ar fi sigură de linia trasă, unde a scris:"N-ai voie, încă, să treci!" Ai crede că-i plină de viață pentru încă o sută de ani. Într-o noapte mă voi preface în mireasmă... voi pătrunde pe nesimțite în odaița ei și îi voi culege lacrimă cu lacrimă din așternutul unde își leagănă, în nesomn, singurătatea.
Poate că au îmbătrânit satele romanești, dar eu l-am simțit altfel pe al meu zilele astea. Tânăr, împrospătat, plin de viață, frumos.
M-am întâlnit cu învățătoarea care mi-a pregătit pașii către viață. Chiar dacă a îmbătrânit foarte mult, eu am avut în fața mea aceeași femeie frumoasă, impozantă, fermă și... Doamnă.
”Doamnă” este un apelativ întâlnit la fiecare pas. Pentru mine, acest cuvânt nu înseamnă ”femeie”. Pentru mine, acest cuvânt înseamnă respect și atitudine. Doamna mea învățătoare. Acum mică și aproape nevăzătoare. Am scăpat, printre zâmbete și îmbrățișări, câteva lacrimi.
Își aducea aminte de codițele mele, în care mama îmi împletea vise și speranțe, legându-le la capete cu fundă albă, pentru ca nu cumva să se rătăcească vreunul în jocurile mele de peste zi. Își aducea aminte de premii și de pasiunea mea pentru literatură, de cât de bine se contura cravata de pionier în jurul gâtului.
Cum să nu plângi? Cum să nu-ți vină să o mângâi pe creștet, așa cum dânsa facea acum câteva decenii cu tine?
Cum să nu strângi în brațe vocea tremurândă, când iti invocă atâtea amintiri? M-au sărutat cele două Doamne ale sufletului meu. Ce-mi pot dori mai mult?
Miroase a curat și-a sărbătoare. Miroase a liniște sufletească.

aprilie 2012

N.D.

JURNAL DE NOIEMBRIE (23)

Apăsător, fierbinte este aerul din apartament. Duminică. Linişte. Doar ploaia se încăpăţânează să-i strige "nu ieşi! te dezgolesc de gânduri!" Cele câteva trepte de la intrare erau alunecoase şi reci. Atât de reci, încât le simţea prin tălpile cizmelor, până-n venele unde ar fi trebuit să-i curgă sânge. Nimeni pe stradă. Putea trece neobservată. De parcă... cineva ar fi putut face diferenţa între ploaie şi lacrimi...
Toată marea care cu o săptămână în urmă îi cânta iubirea se revărsa acum, prin nori, asupra ei. La fel ploua şi când părăsise aeroportul.
Parcul era pustiu. Ca şi adâncurile fiinţei ei. Frunzele căzute scârţâiau sub greutatea sufletului. Pe o bancă înfrigurată se oprise una, de parcă n-ar fi vrut să atingă pământul. Era întreagă şi atât de ruginie... ca şi gândurile care se-mpiedicau în lacrimi. A ridicat-o. Picăturile o făceau să tremure. Privirea căută, inconştient parcă, un brad. Dacă i-ar fi dus un con, o frunza şi miros de toamnă, lucrurile ar fi avut alt curs? Dar... i-a dus dragostea şi poezia şi... vibraţiile. Dintr-o dată, gândurile i-au zburat în camera unde pluteau vise împletite cu fum de ţigară şi miros de iubire. De-ar fi putut să oprească timpul atunci... de-ar fi putut să se piardă în azurul irişilor copleşiţi de mângâieri şi sărutări... acolo... unde-a răsărit fiorul... ar fi făcut dintr-un "lac o Marmara şi dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă". Simţea nevoia să se aşeze dar totul era ud. Atât de ud şi atât de rece... ca şi stelele ultimelor nopţi. Se gândea să se întoarcă. Toamna se-ntunecă devreme. Simţea cum apune odată cu soarele care toată ziua jucase "pitita" cu ploaia, făcând cu rândul după norii din sufletul betegit de frigul durerii. Paşii refuzau să o poarte către casă, devenind tot mai grei. Ştia că este inevitabil. Va deschide fereastra unde l-a cunoscut, în speranţa că n-a fost decât un coşmar şi, poezia va fi acolo. Doar pentru ea. Îi răsunau în urechi cuvintele unei prietene, ca un strigăt strident al unei păsări de pradă "este interzis!" Parcă nu mai ploua cu atâta putere... parcă ropotul nemilos ar fi fost menit să stingă flacăra ce-i ardea pe sub veşminte... Cu cât se apropia, cu atât simţea cum oboseala pune stăpânire pe asfaltul rece şi zgomotul nu se lasă auzit. Treptele de la intrare, alunecoase încă... îi şopteau că n-a fost coşmar. Deschise fereastra. El era acolo. Dar... fără poezie. Nu s-a putut abţine să arunce o privire. Era bine. Râdea. Dacă el era bine, rugile îi erau ascultate. Se gândea să-nchidă tot şi să plece. Să-nchidă tot, "s-arunce-n stradă cheia". Să-şi strângă visele-ntr-o frunză ruginie şi somnul nedormit în poezie... Oricât de mult ar fi dorit să adoarmă, pustiul din suflet şi din jurul umerilor nu vroia să se topească. Se gândea că dacă pleoapele s-ar îmbrăţişa, soarele ar răsări peste ploaia nebună şi cei din jurul ei s-ar bucura, ca întotdeauna, de lumina zâmbetului. Încercă să-şi cheme lacrimile din toate colţurile şi să le întoarcă în cuvântul care le-a născut. Doar aşa s-ar fi închis cerurile şi luna ar fi tronat înconjurată de stele. Unde-a pierdut şirul, nici ea nu ştia. Pentru un timp s-a lăsat aruncată în săgeţile trecutului să mai poată retrăi clipa lor. Nu putea atinge îmbrăţişarea. Era atât de sus... ca o aripă de înger, fâlfâind peste simţuri. Adună durerea şi o aşeză deasupra pernei goale de lângă, retrăgându-se într-un colţ al patului imens, strângându-şi lângă ea toată frumuseţea amintirilor, acoperind frigul ce-i străbătea trupul. Adormi rugându-se, pentru ca soarele să mai poată răsări şi pentru ca ploaia să nu mai bezmeticească năucă, strivind zâmbete.
Noapte frumoasă, vis!


N. D.

Îmbătrânesc

Îmbătrânesc, măicuță
și împrumut din dorurile tale
tot mai des
și tot mai rar zâmbesc
iar calea,
bătătorita cale-a omenirii
e mai grăbită ca nicicând acum
și ridul de pe tâmpla dreaptă
doare
la fel cu-al tău
E toamnă, mamă
e toamnă-n viața mea și arde tare
cerul, prea roșu ca să fie al meu
acum iți înțeleg mai bine temeri
și ore de nesomn
și lacrimi
Offf... m-aș întoarce înapoi, măicuță
să-mi împletești trei vise în cosițe
să-mi piepteni gânduri
și zâmbete
și doruri
și să-mi agăți la tâmple curcubee
Îmi tot spuneai să nu cresc
și nu știam de ce
atunci voiam să fac doi pași în unul
să zbor voiam
să dorm, trezindu-mă femeie
ne'nțelegând ce-i tâlcul lui "firesc"
Îmbătrânesc, măicuță
și legea vieții-i lege
și amintiri mereu mă năpădesc
Erai frumoasă, mamă, ca grânele din veri
și miroseai a flori de lămâiță
și-a struguri copți în viile din toamnă
a lapte miroseai și-a frunză de trifoi
Îmbătrânesc, măicuță
și... dor îmi e de noi...

N.D.

Incursiune pe firul de iarbă

Stau de vorbă cu mine însămi, din ce în ce mai des în ultima vreme...Despic, în mai multe de patru... firul, minunându-mă de numărul de scame ninse la picioarele mele.O, Doamne... amintiri peste care s-au aşezat din belşug praful şi... anii. Trec mâna pe deasupra, încercând să înlătur greutatea sub care se odihnesc nestingherite. Durerea provocată de gestul meu mă obligă să mă opresc, ridicând-o instinctiv la nivelul ochelarilor, nedându-mi seama dacă este faţa ori dosul palmei şi neştiind dacă roşul aprins care mi-a ucis retina este de la unghiile ojate mai devreme ori de la sângele descătuşat de încăpătânarea mea de a o redescoperi pe cea care am fost.
Adolescentă fiind... căutam să prind fiecare suflare a universului, ca şi cum aş fi prins fluturi pentru insectar. Sorbeam fiecare zâmbet al răsăritului, jurându-mi că atunci când întunericul va năpădi vieţile celor din juru-mi voi elibera toate razele aşezate cu grijă, în inima deja matură şi le voi lumina cărările, luându-mi ca rasplată doar bucuria de a trăi.Veselia, râsul molipsitor şi pofta de viaţă sunt moştenite de la mama care( aşa cum singură spune) va râde chiar şi în faţa morţii.Îmi amintesc dimineţile în care vecina locurilor unde ai mei cultivau legume... mă prindea întinsă la capătul rândurilor de vie, întrebându-mă ce făceam acolo. Îi spuneam că sunt supărată şi o rugam să mă lase. N-aş fi îndrăznit vreodată să-i spun că ascultam picăturile de rouă, scurgându-se pe firul ierbii, până acolo unde simţeau că sunt acasă şi că sunetul pe care-l scotea creşterea verdelui din locul unde totul se transformă îl percepeam ca fiind special creat pentru mine, ne'nţeles de nimeni altcineva.Îmi amintesc serile când, după tura de 12 ore, tatăl meu, odihnindu-şi gândurile... îmi arăta palma stângă, întrebându-mă ce vedeam. Aşa cum îmi povestise cu ani în urmă, acolo era leagănul şi suflul necesar pentru a nu renunţa. Am fost născută prematur, acasă. Până la spital m-a legănat într-o singură palmă(atât eram de mică). A fost singurul care a ştiut că vom reuşi, punând în acel căuş atâta iubire, speranţă şi atâta dorinţă de viaţă, încât se simţea secătuit. A avut încredere în mine, de la prima mea gură de aer până la ultima lui gură de aer.Îmi spunea atâtea lucruri... unele înţelegându-le mult mai târziu. Îmi spunea că atunci când voi avea copii voi întâlni situaţii în care voi fi în stare să ucid. Dar să nu mă las pradă pornirilor de moment, pentru că îi voi putea apăra doar cu scutul iubirii. Câtă dreptate avea...Îmi spunea că, indiferent ce-mi rezervă destinul să nu las pe nimeni să mă lovească. Uitând să precizeze că inimile nu se pot ţine sub cheie şi că nu de noi depind toate astea.Îmi spunea că, cel mai important lucru, atunci când ies în lume este să-mi ţin spatele drept şi privirile la nivelul celor cu care stau de vorbă. Să nu caut bănuţi pierduţi pentru că voi ajunge să mă târăsc. Dar nici să merg privind cerul pentru că voi cădea, cu siguranţă.Am înţeles tâlcul sfaturilor, târziu... poate mult prea târziu... atunci când după fiecare eşec închideam ochii, micindu-mă într-atât, încât să pot doar respira, căutând palma stângă a tatei în care să mă pot iar cuibări, sorbind puterea de care aveam nevoie.

Mi-e tare dor, uneori, de moştenirea de la mama. Mă caut, rătăcind, râzând şi trăind fiecare clipă, sorbind viaţa petală cu petală. Mai am şi azi momente în care... dorindu-mi să încalc reguli mă aşez pe banca imoralităţii, privind cerul. Ori... îmi prăvălesc ridul adânc al frunţii în iarba de la capătul rândurilor de vie, ascultând sunetul misterios cântat de şoaptele picăturilor de rouă. Însă... de fiecare dată sunt prinsă şi... caut cu înfrigurare leagănul de-nceput, palma care nu m-a lovit nicicând, poate de teama de a nu-mi lua ceea ce mi-a oferit. O caut şi... nu e...O deschid pe a mea, sperând să-mi regăsesc drumul.Sângerează!

N. D.

Azi, plânge toamna-n mine

Îmi plânge timpu-n ceafă
și pe umeri.
îmi dezgolește tremur și simțiri.
e sec iar vântu'albastru
din priviri.
și riduri lângă tâmpla dreaptă dor.
Azi...
plânge toamna-n mine,
cătându-și iar cărări de fum.
Clipe-adormite par străine.
Trăiri ce mor puțin câte puțin,
înlănțuite-n timpul ce-a rămas.
Doar brațul meu e cel care-mi ridică
genunchiul amorțit, spălat cu sare.
Privesc din nou vaporu'n zare,
ducând cu el spre Minulescu,
”trei lacrimi reci de călătoare”.
Și, poate mâine voi rămâne vis
îndepărtat, însingurat și rece.
ori poate mâine voi deveni trecut.
Dar astăzi... plânge toamna-n mine.
Cuvinte se transformă în mormânt.
și tac...


N. D.

În toamna vieții

Pe margine de toamnă-n toamna vieții,
când nu credeam să mai învăț a nemuri
m-am strecurat tiptil într-o petală, cu chip de rouă.
Trăit-am clipa la-nceputul unei veșnicii.
Ce repede s-a scurs...
De-atunci și până acum m-am ofilit
de dorul ochilor, ce m-au pus la păstrat
în paginile unei cărți de căpătâi.
și... poate c-am murit
el... poate c-a uitat
ori poate îi e dor...

Îmi mai doresc o toamnă-n toamna vieții!
Atâta doar.
pe urmă pot să mor...

N. D.

RETORICE

Mi-a fost frig astă-noapte.
Mi-a fost frig și... țipăt de stele
mi se cuibărea pe genunchi.
Și pleata-mi era goală de gânduri.
Așteptam doar roua cafelei matinale
și strigătul ceasului cu cuc.
Poștărița suna la ușa cu ficus.
Spre zâmbet porneam năucită,
lacrimi virgine blestemau în urmă-mi,
cuvinte de-ocară mă trăgeau înapoi.
Imagini de sânge desenat pe pereți
ai holului lung dintre moarte și vieți.
E grea hotărârea călcând pe principii
ca un jug îmi trage grumazul în jos.
Balanța înclină spre glasul de inimi
trăind iar supuse la grele-ncercări.
Poate că-i vremea să tresalte și ele
să-și hrănească aortele cu suspin de iubire
dar... cine decide și... cum să respire
știind că în urmă vor lăsa amăgiri?
Se vor mângâiate, pompează în gol
și pași lasă urme de noroi pe culoar.
Mai au un deceniu de trăiri. poate două...
deschid câte-un braț, apoi și pe-al doilea,
tumultul de lacrimi lăsând să se scurgă
și aripi le cresc. Vor fi fericite!
Dar... cine decide și... cum să aleagă?
Pe valuri de mare-și înghit iar dorința
așteaptă să bată. Pregatite-s de drum.
dar... cine decide ce va fi, când sau cum?



N. D.

MARTIE

La mulți ani, MAMĂ!
Ți-am adus în dar versuri.
Din ochii-ți de jad
se nasc Universuri
acum... că mă vezi.
Sărută-mi lacrimi verzi
ce se-apleacă
să-ți simtă palma
din care crește pământ.
Până și azi
vrei să-mi culegi mistere
și să-mi aduni durere
de sub fondul de ten.
Îmi spui ”La mulți ani” din priviri
pentru că azi
urcăm aceeași treaptă.
Ai vrea să-mi așezi nemuriri
pe creștet.
Femeie sunt azi, ca și tine.
copilul de ieri a plecat.
Îmi spui că în suflet bătrân
l-ai pus la păstrat?
Ai multe tăceri în cuvinte.
În pașii tăi s-au oprit mersuri.
Dar azi ești femeie.
nu doar un părinte.
La mulți ani, MAMĂ!
Ți-am adus în dar... Universuri.



N. D

Moartea unui OM (neresemnare)

Au trecut aproape şase luni de când viaţa m-a zvârlit iaraşi în braţele durerii. De data asta cu toată puterea. Se spune că niciodată nu eşti pregătit pentru pierderea cuiva drag, oricât de mult te-ai pregăti. Ce te faci însă dacă cel ce piere ţi-a fost toate la un loc, timp de-o viaţă? Prieten, model, dascăl si înainte de toate... părinte. Îmi doresc să-mi apară în vis. Să-i pot săruta mâinile ridate de nemiloasa bătrâneţe... să-i spun că l-am iubit şi că îi voi iubi amintirea câtă vreme voi putea respira. Îmi doresc sa-mi pot lua rămas bun. Lucru pe care nu l-am putut face atunci când brancarda a pornit spre terapie intensivă. Ar fi-nsemnat să-i spun cu necuvinte că nu se va mai întoarce în salon, ca şi alta dată. Avea încredere în mine şi neputinţa îmi oprea respiraţia.Se chinuia de câţiva ani. Ultimele luni au fost cumplite. Au tăiat din el, bucăţică cu bucăţică, trezindu-se după fiecare intervenţie cu aceeaşi luminiţă în ochi, de fiecare dată strălucind mai puţin. Morfina, administrată la trei ore, nu la şase, aşa cum era indicat nu-şi mai făcea efectul. Dar niciodată n-a zis că ar vrea să-i curme Dumnezeu suferinţa. Omul care de pe vremea când mă căţăram în copaci mi-a insuflat valori umane dar mai ales morale, având grijă să fie păstrate vii, chiar şi cu ultima suflare îmi dă o lecţie de viaţă.Luni/ 28 iulie/2008. ora 22.10. Toţi trei stăteam pe o bancă din curtea spitalului. Telefonul Ioanei a sunat si, doar privirea în care am citit un soi de urlet de fiară amestecat cu gemete... ne spunea că totul s-a sfârşit. Banca în care instinctiv mi-am înfipt unghiile îngheţase într-o clipă şi braţe nevazute mă imobilizau. Nu-mi voi ierta niciodată că atunci, durerea se împletea cu un fel de uşurare. Nu ştiu dacă din cauza nopţilor de nesomn ale ultimelor patru luni sau din cauza faptului că nu mai suportam să-l văd chinuindu-se. Îmi răsună şi acum în urechi:"nu mai pot, mă tată!"
Scările ce duceau la etajul întâi unde erau saloanele de terapie îmi apăsau umerii şi bucăţica de suflet pe care o simţeam în gât. Ne-a deschis uşa asistenta pe care o rugasem să aprindă o lumânare. "Dumnezeu să-l ierte!" În momentul acela simţeam că doar Dumnezeu e singurul în masură să-şi ceară iertare. Era ca o pată de culoare, impregnată în albul salonului. Nu-l mai văzusem de multă vreme atat de liniştit. Am căzut în genunchi, sărutându-i mâna inertă care nu se răcise. Puhoi de lacrimi se încăpăţânau să accepte adevărul şi să se scurgă. Fără voie, gândurile au zburat până acolo unde-mi puteam aminti.
L-am văzut plecând la serviciu, pedant, aranjându-şi mustaţa la care a renunţat în ultimii ani. Întotdeauna a purtat cravată. Dacă s-ar fi născut femeie ar fi fost o mare Doamnă. Îl conduceam la poartă, rugându-l să mă ia cu el cu trenul. 33 de ani a făcut naveta în Bucureşti, aducându-şi aportul societăţii la acelaşi loc de muncă. A fost respectat şi acolo ca şi în satul unde s-a născut, a copilărit şi a crescut trei copii, pe care nu i-a lovit decât cu privirea. Era suficientă atunci când greşeam. Îl priveam cu mare drag până se îndepărta, călcând potecuţa paralelă cu calea ferată care ducea spre gara comunei. Mergea drept, precum brazii pe care i-a adus de la Olăneşti când Ioana avea şapte luni. Sunt trei brazi în curtea din faţa casei. Toţi trei se plecau în faţa celui care călca apăsat pe aleea cimentuită de aceeaşi mână. Era un bărbat frumos. Îi străluceau luminiţele când ne privea. Ştia cum să nu se amestece în vieţile noastre, respectându-ne hotărârile, dorindu-şi doar să poată fi mândru de copiii lui. Aş fi vrut să-i spun cât de mândri sunt copiii lui...
Aceeaşi asistentă (ruşinată parcă) ne-a făcut semn că trebuie să plecăm. Nu mă puteam ridica. De parcă picioarele mi s-ar fi terminat la genunchi. Nici să mă târăsc nu puteam. Nici o parte a corpului nu mă mai asculta. Doar gândul că va trebui să-l las acolo îmi înţepa cu putere ceafa. Nu l-am lăsat singur în ultimele luni de spitalizare. Să-l las şi... să mă duc... unde? M-aş fi strecurat lângă el să-mi găsesc liniştea... să mă simt ocrotită. Aşa cum făceam în clasele primare când mă certa învăţătoarea.
Am ieşit pentru câteva clipe din starea în care mă cufundasem abia atunci când preotul spunea că "nea Dinu a fost un membru respectat al comunei şi că cei rămaşi vor omagia cum se cuvine." Apoi m-am trezit în faţa unei cruci din lemn de culoarea mahonului pe care scria cu vopsea albă "Dinu Alexandru". Gărduleţul din metal care-mi sprijinea durerea era prea mic pentru a-mi putea ţine acolo... tatăl. Nimeni. Doar groparii, aruncând ultimele lopeţi de pământ, prin ochii mei, cu atâta precizie, încât simţeam fiecare bolovan străbătându-mi corpul, lăsându-şi greutatea în unghiile de la picioare. Soarele de iulie ardea, oprindu-şi dogoarea în spinarea mea care luase forma unui nemişcat semn de întrebare, încercând să-mi încălzească tremurul.
A treia casă de la barieră. Două intrări. O poartă mare pentru garaj şi una mică. Ambele străbat curtea în dansul bolţilor de viţă-de-vie, vărsându-şi aleile la fiecare uşă a celor trei corpuri, nerăbdătoare fiind să-şi dea mâinile în faţa bucătăriei de vară. Toamna miroase a strugure copt şi a cetină. Gardul, din lemn cu ciment, garnisit cu vişini, cât este el de lung. Sădiţi la distanţă potrivită, atât cât să nu se loveasca între ei la maturitate. Niciodată nu mi-a trecut prin cap să-i număr. De ce tocmai acum? Toată priveliştea geme de prezenţa mâinilor lui. Din fundul grădinii, unde vara se lăfăie toate legumele pământului se aude o şoaptă "am trecut pe-aici". În fiecare primăvară mă suna şi-mi spunea "au înflorit vişinii, tată!" Adoram să-mi scald verdele, în flori de vişin. Intram în curte, unde la umbra unui alt vişin(bătrân) îşi scosese două fotolii de la maşina care ajunsese la fier vechi şi stăteam de vorbă cu o cafeluţă şi o ţigară, ore în şir. Din când în când trecea câte un localnic strigând "să trăieşti, nea Sandule!" şi vocea lui gravă răspundea cu acelaşi salut. Erau singurele vorbe care ne perturbau discuţiile.
Cum va fi primăvara viitoare fără el? Vor mai înflori, oare, vişinii? Încă mai caut puterea de a intra în curtea copilăriei mele. Voi reuşi să-mi domolesc durerea, până ce va lăstări poteca? Mi-am schimbat până şi rugăciunile. Ştiu că de undeva mă priveşte. Şi mai ştiu că mă va ierta pentru că n-am reuşit să-i ucid moartea.
Iartă-mă, Tată! Am nevoie să-mi tulburi somnul cu mângâierile mâinilor tale!


decembrie/2008

N. D.

TROC

Timpul meu nu tace.
mă-ntoarce pe toate părţile
ca pe o brazdă de lut.
răsădeşte, începând de la tâmple
fire de margarete.
Îl rog să-ntoarcem priviri.
păşind înapoi,
cu picioarele, pline până la glezne
de nisipul mişcător al realitaţii.
muşcând întunericul vieţii
până la fereşti cu lumină.
irigând speranţe cu lacrimi de vis.
ascultând, cuminți, umbre ce alunecă-n mine.
Răgnetele sângelui tău străbat până aici
rugându-mă să-ţi mai curg prin vene
încă un veac măcar...
Cuvinte de dinaintea tăcerii
naufragiază
făcându-mă să rămân pod
suspendat între malurile depărtărilor.
Cu nebăgare de seamă
ne mângâiem retinele
în lumea aceasta în care
ne respirăm iubirile
prin camere şi taste.
Mâinile tremură a neputinţă
gemându-şi amorţeala.
Lacrimi pietrificându-se-n cădere
sapă obrazul, vărsându-se-n propria albie.

Mâine... voi încerca un troc...
Îi voi oferi timpului margarete, acum înflorite
în schimbul clipelor când braţele noastre
reuşeau să oprească nisipul clepsidrelor.



N.D

Invizibile trepte

Bună dimineața!
Dialogul cu viața
continuă.

Sacadat, pasul meu,
netârându-se-n mocirla credinței de azi
ridică, sprinten, aurora străbunilor
până acolo unde sunt eu.
pe grumaz
atârnă greu, glasul conștiinței.

Cineva...
în colțul celalalt al Universului,
nu știu cine anume
(cineva fără nume)
măsoară distanța
până la nivelul
unde-mi ridică viața
piciorul.
Îi recunosc trăsăturile.
și îndemnurile.
care n-ar trebui să se cheme porunci.
Și mâna
atentă la orice mișcare
la orice ridicare.
Atunci
îmi dau seama că-i prea departe
pentru a mă trage de guler.
Și... gresesc.
Când viața-mi pașește spre moarte
greșesc.
un pas și... înca unul...
de jur-împrejur--- suflete uitate,
ochi ce sfredelesc,
guri ce stau la pândă
se vor a-nghiți nopți de neizbândă
și iubiri furate.
În tot întunericu-acesta,
mă seceră privirile lui.---
---săgeți de foc, de dincolo de morminte
îmi spun cu necuvinte:
Ridică piciorul!
până la ceruri, dacă este nevoie.
până la ceruri!
Mă arde fiorul.
Mă ucid săgeți plecate spre mine,
prin flacără vie.
Mai bine...
m-ar trage de guler!

Adun forțele pământului
și le'nfig în saltul uriaș.


Trebuie să'nfrunt
adevărul.

focul necuvântului

până la ceruri, îmi ridic piciorul.
până la ceruri...


N. D.

APROAPE DE STELE

Fusese invitată de prieteni, la grătar.
Undeva, în mijlocul munților.
Inițial a refuzat.
Dar... s-a gândit că e bine să ia o gură de aer proaspăt,
un pic de verde din coline, un pic de viață.
Își așeză cu grijă, pe frunte,
baticul străveziu (răsucit ca o liană),
din mătase fină,
precum gândurile curate ale unei fecioare.
Și-a pus(special) ochelarii fumurii
cât toată fața, aproape...
meniți să-i acopere fluviul din priviri.
Pletele blonde se răsfirau rebel, în spatele mătăsii,
precum pârâuri reci, curgând din inimă de munte,
așteptând înserarea.
Așezându-se destul de departe,
încât să poată fi cu gândurile ei
și destul de aproape
încât să nu fie în veșnica-i singurătate.
Cu spatele spre zumzetul creat de vocile stinghere
și totuși împreună cu viața din ele.
cuprinzând în lentile toate piscurile verzi,
precum lacrima vieții.

Atunci...
a simțit.
fără să se-ntoarcă i-a spus:
-- Te-am simțit!
Ți-am simțit adierea, în fiecare dintre crestele munților
care mi-au crescut pe suflet, piatră cu piatră, de când ai plecat,
lăsându-mă la jumătatea zborului,
cu jumătate de aripă.
Ți-am simțit parfumul, în fiecare con din fiecare brad
care și-a rostit nemișcarea în bătaia vântului.
Te-am simțit!

Atunci...
o sută de brațe cu aromă, incontestabil știută,
așezându-se în spatele ei
au prins-o pe după umeri, strângând-o într-atât
încât, parcă ar fi vrut să o piardă înlăuntrul lor.
Precum o scoică, strângându-și la sân, perla.
aducându-i genunchii și palmele în semn de rugăciune,
către piept.
simțea freamătul săruturilor din ceafă. și respirația.
simțea cum se risipește o dată cu apusul
și în același timp, cum se strânge, miicindu-se într-atât
încât să încapă acolo unde a fost dintotdeauna.
în scoica ei
cu aromă de iubire și miros de tutun de pipă.
Sub lentilele mari se zbătea mareea,
vrând parcă... să irige clipa.
Știa ca va veni.
Chiar și... doar pentru o îmbrățișare în vârf de munte,
APROAPE DE STELE.
așa cum a promis.
Încercând să se-ntoarcă, precum un nenăscut în pântece...
a simțit că ceva doare. nu-și dădea seama dacă... lacrimile...
ori munții... ori verdele din brazi.
Dar o durea adânc.
până-n străfunduri.


Trezește-te făptură!
Ai ațipit o oră... doar...
Ți-e mâna stângă amorțită
de cât de tare ai strâns... visul tău la piept



N. D.

Neintitulabile(5)

Bat clopote în cartierul meu sărac.
E sărbătoare,
oare?
sau pur și simplu... bat?
Parcă mai ieri ningea
și totul era alb
nemulțimiți fiind
de zi, de frig sau moarte.
Dar pictorul luminii
în verde ne-a-mbrăcat.
E viață peste tot
dar nu mai știm a râde.
și nu mai știm să facem
din zi o sărbătoare.
Ne plângem existența
ca pe o rudă moartă
și am uitat să strângem
la piept, zâmbetul lumii.
ne-nfășurăm în plânset
și-n patima minciunii.
E soare, oameni buni!
și-o nouă zi de joi.
Să mulțumim că pruncii
ne râd în dimineți.
Că mamele ne cheamă,
că frații-s lângă noi,
că-i primăvară
iară
și-i floare de cais.
Bat clopote în cartierul meu sărac.
E sărbătoare,
oare?
sau pur și simplu... bat?

N.D.

Neintitulabile(2)

Accept și primăvara asta
Capricioasă cum sunt eu.
Dacă azi râd și nasc un soare
Sau de mă rog la Dumnezeu
Ori dac-așez verde în mare
E treaba mea. Îmi accept năpasta
Și jubilez unde vreau eu.
Ce-ți pasă, ție, chip de smoală
Dacă, azi, plouă cu catran
din ochii mei, în viața mea
Dacă sunt fake ori sunt reală?
Ce-ți pasă dacă ziua-mi grea
Mă nimicește ori mă scoală
din morți. Vom fierbe în cazan
la fel. Ori în grădini ne vom plimba.
Mă judeci tu? Cine ești, oare?
Vezi-ți de drum. Și eu de-al meu.

Accept și primăvara asta
Capricioasă cum sunt eu.

N.D.

IUBIRE, TU...

Am alergat, șerpuind, prin consecvența vieții,
căutându-te, scrutând orizonturi,
pe malul albastru unde ai promis
că aștepți să se facă ziuă.
Doar leșuri de pescăruși am descoperit
morți de inaniție.
Pe vremuri se hrăneau cu dragostea mea.
E întuneric aici.
Odinioară,
soarele strălucea în această perioadă a anului.
Lumina ochilor mei caută cu disperare o stea.
Nu știu cine și când
a adus atâția bolovani pe plaja,
cândva netedă și jucăușă.
În golful unde se cântau cuvinte ce slăveau iubirea
s-au strâns ciorile
ca pentru un ospăț sănătos.
Nu se mai aude nici o clapă de pian.
E mai întuneric decât în cea mai neagră noapte.
Valuri furioase... sting și ele flăcări
ale unui foc de tabără, uitat aprins.
Ceasul s-a oprit în dreptul lui noiembrie.
Anotimpul acesta nu-mi este cunoscut.
Alerg despletită, cu tălpile goale
căutând imortele.
Măcar o culoare să pot recunoaște
din curcubeul ce stătea mărturie iubirii.
E vânăt totul,
de parcă marea ar fi murit de multă vreme
și omenirea a uitat să-ngroape șoapte,
la marginea pământului.
Ai văzut vreodată cum mor libelulele?
Au aripile acelea transparente și firave.
Mor cu ele deschise către ceruri,
de parcă se așteaptă să zboare într- altă galaxie.
Unde să te mai caut?
Atâtea lumini stinse...
Spre larguri de mare pornit-ai,
neștiind că s-a anunțat furtună.
Întoarce-te la mal, iubirea mea!
Vino să luminezi țărmul acesta, binecuvântat.
Doar așa vor învia pescărușii.
Iar cârdul de ciori va poposi la alt parastas.


N. D.