Pășesc... și-atât..

N-am să-nțeleg nicicând de ce-ai plecat.
Nici de ce viața mi se scurge printre gene.
Știu doar că iarna asta mi-a-nghețat
și lacrimă și vers și sângele în vene.

Nu mi-a cruțat nici viul din cuvinte.
Pădurea mea de frunze a murit.
Chiar dacă pasul îmi va merge înainte,
cărarea mea spre vis a-mbătrânit.

Am îmbrăcat o haină care nu este-a mea.
Și un final prea plin de-acest ”the end”.
Îmi simt brațele-ntinse către-o altă stea,
de parcă aș purta un second-hand.

Pășesc în smoala ce-ai lăsat-o-n urma ta
așa cum viața și-a propus să fie.
Chiar dacă ziua trece și noaptea-i tot mai grea
și raze mă străpung din luna străvezie.

Escaladez cuminte... ce trepte mi s-au dat.
Nu mai contează dacă râd sau plâng.
Și nici ce e minciună sau ce-i adevărat.
Ori dacă mâinile pe suflet mi le strâng.



N. D.