Cândva...
știam cum se numește viața.
aveam trasate în culori verzui,
orizonturi.
la capătul pădurii,
întotdeauna
exista un lac pe care pluteau nuferi.
luna își scălda razele roșii
în gene de ochi curioși.
porți de granit
deschideam, cu vârful pantofului.
zbor de șoim
adunam în priviri și în gheare.
Cândva...
nu știam să numesc neputința...
N. D.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu