Da, știu, iubite...

Da, știu, iubite... c-a mai trecut un an
Dar amintirea cade în noian
Pe creștet sur, definind iarăși clipa.
Și ne vom înălța din nou aripa.

Gândindu-ne la ce-am trăit odinioară.
Și nelăsând iubirea, azi, să moară.
Iubirea de aproape și... de viață.
Mai e și mâine altă dimineață.

Găsi-vom, poate, azi un curcubeu
În care -rând pe rând- și tu și eu,
Spăla-vom, poate, pasul ruginit
Și ne vom aminti cât am iubit.

Cărarea către cimitir e lungă.
Nu ne-am strigat aminul cât s-ajungă.
Mai e și mâine altă dimineață.
Cânta-vom viața... cât mai este viață!


N. D.

Un tramvai numit POEZIE

Nu-mi mai aduc aminte
când am urcat în el
și cred că...
nimeni nu-și mai amintește.
Eram copilă. Aveam un țel,
vise berechet...
un munte de cuvinte
aveam de escaladat.
Trei versuri aranjate-ntr-un buchet,
cu ochii în pământ
și bilet clasa a doua la piept
-bogată-!
Am pașit sfioasă
într-o lume ciudată,
pe-atunci...
(poate prea sfioasă).
M-am speriat la-nceput.
Călători clandestini
împărțeau cuvinte
crispate
Am crezut c-o să cad,
c-o să mor
înainte de-a fi.
Ura lor ,
ne'nțeleasă de mine
se năștea (curios...)
din duios.
O, tu ”critic” de artă...!
ce nu știi să vorbești românește
(ce-i o cratimă-n sus ori în jos...
sau un verb conjugat cu nădejde'?
ce contează...
dacă sună frumos?!?)
Toate-acestea
îmi strică retina
și, în mine se iscă furtuni.
Mi-am înfipt rădăcina
în podeaua albastră
a tramvaiului fără peron,
învățând să mă plec
când esența o cere,
căutând din vagon în vagon,
lecturând
Oameni mari cu plăcere.
O, tu ”critic” de artă...
limba ta ascuțită,
pe-atunci... scălda-n lacrimi fiori.
Ia-ți desaga deșartă
și coboară sau... mori!
între versuri ce-s scrise cu jale,
Pana ta liniștește.
ori... la dracu'...
Învață să scrii românește!

N. D.

VA FI ALB

Va ninge iarăși mâine-n calendare
și pașii rătăci-vor prin nămeți.
Iar căuta-voi amintirea care doare,
copacii goi prin rime de poeți.
Din stradă se aud colindători.
Au început urările să curgă.
Dar pașii tot mai grei - căutători -
nu lasă timp sărutului s-ajungă.
În spate se ridică oameni de zăpadă.
În față, sărbători cernute vin.
În suflet, gânduri se învălmășesc grămadă
și amintiri... nu mi se mai cuvin.
Aștept să ningă iar în calendare
Și inimii bandană gri să-i cos.
Cu capul sus, iubirea care moare
am învățat-o, parcă, pe de rost.
Va ninge iarăși mâine-n calendare
ca să mai pot iubi doar ce am fost.


N. D.