... și din cenușă a răsărit iubire

am ars pe rug
mințita-mi clipă.
și am ajuns,
cenușa să-i iubesc.
călcat-am strâmb,
pe dealurile ei,
de multe ori.
chiar dacă flori am răsădit,
eu m-am uscat
și am murit,
puțin câte puțin.
un pumn de lacrimi,
căușul palmei
strânge.
și mă agăț de infinituri,
de colț de lună
și de val de mare,
vărsându-mi dor,
pe cer de veac,
cu litere de-o șchioapă,
crezând că mă topesc,
nevrând să mai iubesc,
deșertăciune.
de câte ori m-am stins,
în miez de noapte,
ca să răsar, apoi,
în dimineți...
și am murit
pe margine de șoapte,
născându-mă
în tot mai multe vieți.
tăcere din dureri
îmi poartă pași rebeli,
către un mâine
neînțeles de nimeni.
aripă-n noapte
leneș adoarme,
pe pleoapa-mi plină de nesomn
și... tace.

Sunt femeia unei singure iubiri

Am lăsat pe braț de fereastră
drumul către tine.
să-l spele ploaia
cu picuri mari de fericire.
în viziunea mea
verbul ”a iubi” se conjugă corect
cu patruzeci și două de stele zăbavă.
cenușă de-amăgire
spulberă vânt de miază-noapte.
zdrențe de suflet
își caută loc să respire
pe mări...
pe adieri...
pe umere...
precum muribunzi în agonie
cerșind clipe de viață.
doar clipe.
repetir cere sufletul meu.
repetir de iluzii,
de iubiri consumate în nopți de poveste.
stele șoptindu-mi păcatul
în colț de semilună adormită.
catargul durerii
își macină prova
în zbor rotund de pescăruș.
Sunt femeia unei singure iubiri
arzând în flăcări de dor neschimbat.
în urmele pașilor mei
răsar flori
printre lumini și umbre
ce nu se vor stinge niciodată.
nici măcar... odată cu mine.

Cum ar fi fost...

Iubite, au înflorit, iarăși, salcâmii.
Nisipul meu din suflet s-a-mbătat.
Mirosul lor a rechemat străinii
Din amintiri, ieri, puse la păstrat.

Iubite, toamna noastră e departe.
Departe-i și-al iubirii jurământ.
În anotimpuri viața mă împarte.
Mi-e toamnă azi, mă plec înspre pământ.

Pe tâmpla vieții am așezat cuvinte
Ce tind să se transforme-n poezie.
Curg simțuri calde iar printre morminte
Chiar dacă timpu-mi stă, azi, mărturie.

Poate că trupul mi-a îmbătrânit...
Și ridurile se hrănesc cu mine.
Dar eu tot dreaptă stau. N-am obosit.
Nu știu sa fiu un ”altfel” spre ”mai bine”.

Azi, sufletul îmi cere primăvară.
Nu știe el că... offf... trecut-a timpul!
Ar zbengui, desculț, ca odinioară,
Nerespectând clepsidra, ori nisipul.

Un suflet nu îmbătrânește și nu moare.
Aleargă, aprig, prin flori de salcâmi.
Iubite, tu, răspunde-mi la-ntrebare:
Cum ar fi fost să ne naștem... bătrâni?

Și să întinerim pe zi ce trece,
Să ne cunoaștem viața pe de rost,
Să râdem și să ne iubim cât zece.
Și să trăim la fel. Cum ar fi fost?