Tatălui meu

Au trecut zece ani de când tu nu mai ești.
"Timpul vindecă răni"? Nu sunt decât povești.
Tot mai dor mi se face, tot mai tare mă doare.
Trec, din nou, să-ți aduc o țigară și-o floare.

Rece, marmura țipă, în străfunduri izbește.
Flori de mac răsărit-au, bradul tău nu mai crește.
Mă aplec să-ți aprind lumânare de ceară.
Peste tot e lumină, dar în mine e seară.

Două vorbe să-mi spui, să-ți aud vocea iar.
Ceartă-mă dacă vrei, două vorbe măcar...
E la fel de bătrân gărdulețul din fier.
Ieri... erau margarete, rând pe rând, astăzi, pier.

Tată drag, mă sufoc așteptându-te-n vis.
Să nu-mi spui "lasă, fată, că așa a fost scris"!
Prinde-mi mâna și, hai, mai zâmbește-mi o dată!
Cimitirul se joacă cu iubirea de tată.

Au trecut zece ani de când tu nu mai ești.
"Timpul vindecă răni"? Nu sunt decât povești.
Mă aplec să-ți aprind lumânare de ceară.
Peste tot e lumină, dar în mine e seară.

N.D.

pași fără majuscule

e timpul plânsului.
uitarea visului.
e vremea rătăcirii,
corabiei iubirii
pe mare

tăceri în sol major
și ceață în minor.
cărări demult uitate
și viață după moarte.
ce doare!

o lacrimă-n durere
ce face-acum plăcere.
un ten uscat de vânt
cu ochii în pământ
tresare.

se sparge val de mare
de țărmuri solitare,
de zbor de pescăruș,
de leneșul urcuș.
și... moare.

un vânt de primăvară
adie înspre seară.
vârtej de dor stingher
și verde efemer
dispare.

surâs de mai 'nainte,
cerneluri risipite,
priviri încrucișate.
iubiri... trăiri uitate
în cărare.

afară plânge cerul,
înăuntru plânge dorul.
poteca înverzește.
gura nu mai iubește
cu-ardoare.

N.D.

Fara diacritice

Un mesaj necitit imi alearga prin vene
"La multi ani!" e putin si... istoria geme.
Pasi de talpi dezgolite imi inunda retina
Dor de tine si-o toamna imi hranesc radacina.

Gerul, frigul de-afara si-o crenguta de brad
Iti trimit in colet si stelute ce cad.
Ti-as trimite zapada, dar... nici la mine nu e
Iti trimit ”La multi ani!” si-ntrebarea ”de ce?”

Un raspuns, dupa ani, m-ar opri iar din mers
Diacritice in titlu si in fiece vers
Si un soare in noaptea ce-ai lasat mostenire
Pacatoase-amintiri... pacatoasa gandire...

Pasii-mi sunt mai greoi, parul alb tot rasare
Ochii-mi sunt tot mai mici, zambete tot mai rare.
Iar astept o minune sub crenguta de brad
Ma ridic, merg putin si apoi iarasi cad.

Ruginit-au cuvinte-n cafeneaua cu rime
Balansoarul e teapan tot de dorul de tine.
Un tablou pe perete si o sticla de jack
Un trabuc neaprins si o barca pe lac

Ceas de seara si flori ametesc asternutul
Ma-ntristez cateodata si ramane doar gandul.
Uneori e-ntuneric... alteori e senin...
Dupa toate acestea, "La multi ani!" e putin.

N. D.

De ziua ta

Ar fi fost ziua ta. Ți-aș fi spus ”La mulți ani!”
Te-aș fi prins după umeri, te-aș fi dus lângă geam.
Să-ți arăt ce-am făcut, bătătura curată.
Doi baieți cât un munte și-o mândrețe de fată.

Ai fi râs, mamă dragă, cum făceai tu mereu.
Cum schimbai totu-n bine chiar dacă ți-era greu.
Și-ai fi dus mai departe șapte boli și un zâmbet
și-ai fi fost mândră tare între râset și plânset.

Ne-am fi strâns, iar, cu toții să-ți urăm sănătate.
Ochii tăi, mici și palizi, ar fi plâns mai departe.
Ce-ai mai plâns pentru noi, pentru fiecare-n parte...
Iar acum ne desparte o hapsână de moarte.

Nu spuneai că n-o lași să ne facă vreun rău?
Și că pot să-mi pun capul tot pe umărul tău?...
Mama mea, draga mea și iubită Ilincă,
Cui să spun ”La mulți ani!”? Cine te mai alintă?

Iți fac colivă-n loc de tort și plâng pe înfundate.
Și cerul plouă pe-ndelet și-n mine iar e noapte.
Te-aș strânge-n brațe, cum făceam acum un an de zile
Și te-aș urca pe-un piedestal dac-ai mai fi cu mine.

Nina Dinu

DOR

Se așterne praf peste părinții mei.
Abia duc pe piept bolovanii grei.
Mama, prea firavă ca să poată duce,
Atâta pământ și-o ditamai cruce.

De ce-ai lăsat, Doamne, atâta durere?
De unde să iau mai multă putere?
Iarba crește-n valuri, se hrănește cu ei.
I-ai în dreapta Ta pe părinții mei!

Să știu că sunt bine și că nu mai plâng,
Așa cum au plâns, trecând pe pământ.
Să știu că veghează zâmbetele noastre
Și că-s mână-n mână în lagune-albastre.

Ce n-aș da, acum, s-o mai am pe mama
Să-mi deschidă poarta și să îmi ia seama.
S-o văd cum răsare-n bătătura plină.
Acum era-n curte, acum în grădină...

Să-l mai am pe tata, drept, ca și un munte
Doamne, ce-i iubeam ridul de pe frunte!
Fără să lovească, când se încrunta,
Știam ce-am făcut. Și apoi râdea.

Tot le caut pașii și ochii lor mici.
Tot visez că, încă, mai sunt pe aici.
Și caut povețe și vorbe uitate.
Țin la piept iubirea de soră, de frate.

Asta și-au dorit. Căci nu luăm cu noi
Nici averi, nici lacrimi, nu luăm nici nevoi.
Voi ce-i mai aveți pe acest pământ,
Intindeți o mână. Iubiți-i și-atât!

Căci vine o vreme când nu vor mai fi
Și-i veți căuta pe dealuri, prin vii.
Veți adulmeca pe unde-au trecut.
Dar va fi târziu, vor fi în pământ.

Se așterne praf peste părinții mei.
Abia duc pe piept bolovanii grei.
Cimitirul ține, în burta lui lată
Doi parinți iubiți. Și mamă și tată.

N.D.