În timp ce tu trăiești

Numai tu știi cum mă simt
nevăzându-te.
neauzindu-te.
Uneori... pășești în noapte
până-aproape
de fereastra mea.
Crezând că nu te văd
zâmbind.
Dar... eu simt.
Te simt. Ca-ntotdeauna.
Atunci las pleoapele-mi
să viseze.
Să vibreze.
Zâmbetul tău
îmbrăcându-mi ființa.
Poate că ceasul nostru a stat...
dar minutele mele
aleargă prin ploaia resemnării
ca niște fecioare despletite,
osândite la moarte
de către viață,
speriate.
Ochii-ți întrebători,
dar senini
(ne' nțeles de senini),
privesc spatele-mi,
împovărat de-atâtea întrebări.
Prin fereastra deschisă
aud tot vuietul mării
ce ne-a stat mărturie
cândva.
Un noian de cuvinte mă apasă.
Și un glas
ce nu vrea să răsune.
Întunericu-acesta al chemării
și un ghem
ce se strânge
în stern.
Iarăși pleci fără nici un cuvânt.
Trist privesc iarăși ceasul ce-i stat
și-mi ascult iar minute ce-aleargă...


N. D.