Lipscani-ul, mai puţin animat ca de obicei, îi poartă paşii către Calea Victoriei. Timpul a schimbat până şi numele acesteia.Pe vremuri, sufletul ei îi spunea strada Speranţei. Atunci, ruinele nu-i măcinau retina, transformându-i lacrimile în praful de cărămidă pe care-l ridică, acum, balaurii din metal, muşcând zilnic din frumuseţile capitalei, cu care se mândrea odinioara. Acum, tocurile de zece centimetri s-au micşorat şi nu mai presară parfum de magnolie în urma lor. Piatra cubică, doar mângâiată de paşii aproape nesiguri nu-şi mai strigă tinereţea în simfonia călcăturilor repezi şi drepte. Doar trecători înfriguraţi de viaţă... în juru-i.Acum cât timp şi în ce împrejurare îşi pierduse credinţa?Biserica Sf. Ciprian, deşi mică, suficient de încăpătoare pentru atâtea suflete care vin să asculte slujbele părintelui Ioan. Mergea rar. Când greutatea interioară tindea către urlete de animal rănit, când forţa era slăbită într-atât, încât, lacrima se-ncăpăţâna să-i elibereze durerea care se înfăşura pe suflet, strângându-l cu puterea menghinei... urca scările acestui lăcaş sfânt şi privea tristeţea icoanelor. Căuta ochii preotului, căruia nu trebuia să-i spună că o doare. El ştia. Ştia şi faptul că nu se putea ruga. A-ncercat să-şi îndemne gândurile spre divinitate, de prea multe ori, în ultima perioadă. Însă, golul rămas în urma pierderilor din anul acesta îşi înfigea colţii în toate măruntaiele şi sufletul ei căuta cu disperare un vinovat.Azi însă... va mulţumi! Nu ştia cui. Dar o va face. Va aprinde lumânări pentru sănătatea celor dragi şi pentru lumina celor plecaţi, ceara fierbinte scurgându-se pe inima aproape rece.Mulţi oameni şi astăzi. Fiecare îşi caută picăturile de linişte. Timpul s-a oprit în faţa scărilor. De parcă bisericuţa ar respira intr-o altă dimensiune. Mai bine ar aprinde şi el o lumânare pentru omenirea al cărui duşman este...A trecut prin faţa icoanelor fără să le atingă, încercând să pătrundă dincolo de ochii care o priveau din fiece unghi al încăperii. Simţea cum lacrimile se desprind din irişi. Îşi atinse obrazul vrând să le şteargă. Faţa nu era udă. Le-a căutat în suflet, dându-şi seama că aşa au înţeles eliberarea... curgând pe dinăuntru, macerând tot ce rămăsese viu.Ajunsă în dreptul icoanei Sfântului al cărui nume îl poartă şi-a adus aminte că niciodată nu i-a plăcut acesta, dorindu-şi de nenumărate ori să-l schimbe. Părintele ştia. Niciodată n-o certa, făcând-o să se simtă ca un copil răsfăţat.Şi de data asta o întreabă dacă e bine. Răspunsul pe care-l citeşte în zâmbetul şters nu-l mulţumeşte. Îi înmânează acatistul pentru sănătate. S-a prelungit coloana cu numele celor dragi. Îşi ia porţia de binecuvântare chiar dacă ştie că n-o merită, sufletul ei oscilând între cele două extreme şi se-ndreaptă către ieşire."Iartă-mă şi fă ce vrei cu mine! Dar ai grijă de cei dragi! Îţi mulţumesc pentru tot! Chiar şi pentru durere îţi mulţumesc! E semn că mai umblă-n mine o fărâmă de suflet..."În necredinţa ei se strecurase un "mulţumesc" şi un "iartă-mă".Îşi culese, cu grijă, timpul tolănit pe treptele de la intrare, făcând cale-ntoarsă pe strada care odinioară se numea strada Speranţei.
N. D.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu