.

Și doare lipsa ta, părinte.
Dor florile ce le presar azi pe mormânt.
Și seul lumânărilor mă doare.
Și... grâul, tată... grâul doare tare.
Și semnătura ce-o așez sub vers... mă doare.

N. D.

În fiecare zi mi se face iulie

Comemorari

În fiecare zi mi se face iulie. Timpul m-a mințit că-mi va închide rana. Eu l-am mințit că voi uita. Arătătorul își urmează drumul pe suprafața oglinzii, despicând fruntea chiar pe linia șanțului care s-a născut odată cu mine și care mă străbate precum un ecuador, vizibil fiind doar pe mijlocul frunții, aruncând vehement sprâncenele de-a dreapta și de-a stânga, de parcă nu mi-ar fi de trebuință. Întotdeauna m-am întrebat care-i rostul lui, al ridului acesta și de la o vreme renunțasem să mai caut răspuns. El a venit singur în urma pierderii celei mai dragi ființe. Acolo iși așeza tatăl meu săruturile de noapte bună. Continuă s-o facă din altă dimensiune. Știe că le simt cum iși fac loc pe fruntea îngreunată de griji. Dacă aș putea aș rândui toate aceste săruturi, unul peste altul, construind din ele o scară. O scară pe care să poată urca ori coborî leagănul de început. Întreb oglinda în ce poziție aș putea s-o așez. De urcare ori de coborâre... spre ceruri ori spre adâncuri... Unde aș putea să-mi regăsesc echilibrul pe care mi l-a furat moartea, ori pe care mi l-a gonit viața...? Mă simt precum o corabie rătăcită în Triunghiul Bermudelor, plutind în derivă. Dacă s-ar întoarce... i-aș întinde la picioare toată poezia acestei lumi, ca pe un covor roșu garnisit cu flori de vișin. În fiecare zi caut poziția în care să așez scara din săruturi. În fiecare zi mi se face iulie.

N. D.

La mulți ani!

Astăzi, o lume-ți cade la picioare.
Îmbrățișări, urări și curcubee,
Îți dăruiesc un petic dintr-un soare,
Copil frumos, că te-ai născut Andree.

Zburai frumos pe-aripă de Apostol
cu-obrazu-ți fin--petală de-orhidee--
și te-ai desprins, lăsând în urmă stol,
în lumea noastră, născându-te Andree.

Și ai adus, cu tine, bunătate,
parfum de tei, culori de azalee.
Făcând, din viața noastră, puritate
Prin simplul fapt că te-ai născut Andree.

Pășește demn și drept, cu bucurie
În viața asta ca o odisee.
Și de va fi să te mai naști o dată,
Tot printre noi, să ne fii tot Andree.

Îmi bucuri suflet, acum, la bătrânețe
Privindu-te, cum, devenind femeie,
Din viață ai cules doar frumusețe.
Îți mulțumesc că te-ai născut Andree!

N.D

Urlă-n mine toate toamnele târzii

Țipă cimitirul, maica mea iubită.
Azi te-am scris pe cruce și mă simt ranită.
Tare mult aș vrea ca să îmi mai vii.
Urlă-n mine toate toamnele târzii.

Plimbă pleata-mi blondă vântul deșuet
Eu îți simt căldura mâinilor pe piept.
Pe creștet adie mângâierea ta.
Mă chircesc, durerea parcă nu-i a mea.

Simt că nu mai pot, sprijină-mă, frate!
Să-i sădesc petunii pe cap și pe spate.
A trecut un an, eu tot nu-mi revin
Și mă rog, în taină, la cerul Divin

Să țină în dreapta-I sufletul de mamă.
Dorurile noastre să le țină-n palmă.
Zâmbet nu se stingă în visele noastre.
Plimbă-te, măicuță, prin lagune-albastre.

Și dă-ne un semn într-o seară aspră.
Lasă-ne o frunză lângă o fereastră.
Și spune-i, azi, toamnei care ni te-a luat
Să plouă cu lacrimi de copil uitat.

S-adie cu plânset fără de furtună.
Să-mprăștie floarea albă din cunună.
Tare mult aș vrea ca să îmi mai vii.
Urlă-n mine toate toamnele târzii.

N.D.

Noiembrie

Bună ziua, noiembrie! Bine ai revenit!
Afară stă să plouă. Avem de povestit.
Se spune că ești rece, că ești fără de milă.
Dar eu pătruns-am toamna iubirea mea umilă.

Cu tine am dansat pe ritm de bolero,
La tine am lăsat doi pași dintr-un tango.
Mai știi? m-am născut toamna și mama m-a iubit.
Se pare că nu ploaia-ți e de nestăvilit.

Zâmbești... Ia loc. Servește dulceață de gutui.
Promit să nu destăinui nimic. Și nimănui.
Nici n-aș putea descrie prin ce trecurăm noi.
Și nici n-ar crede nimeni. Un pas... și încă doi...

Dar nici tu să nu spui a vântului suflare!
Și nici cum, ani la rând, se-aprinde-o lumânare.
Că-mbătrânim și strângem la piept iubiri pierdute,
Sau că ne plângem, noaptea, cărările cărunte.

Dar, gata, de la anul,doar eu te vizitez.
În fiecare toamnă mi-e dor să mai visez.
O să-mi servești, strategic, dulceață de gutui.
Și o cafea fierbinte. Chiar nu spun nimănui!

La fel vom fi și-atunci, prietene pe viață.
Nu spune ”nu”. Eu cred că-i încă dimineață.
Pân'ce se lasă noaptea pe tot ce am iubit,
O să-ți tot spun: Noiembrie... bine te-am regăsit!

N.D.

M-am vindecat de tine

M-am vindecat de tine.
și lacrimi nu mai curg.
și nu mai umplu viața
cu vise în amurg.
cu întrebări în noapte
și gânduri neoprite,
cu versuri spuse-n șoapte,
doruri nestăvilite.
M-am vindecat de tine,
trecut-au ani în zbor.
Doar inima-mi rămas-a
prea plină de amor,
prea plină de-amintiri
ce nu se vor mai stinge.
și sufletul e liber.
începe-a nu mai plânge.
Nu pot să-mi strig minunea
cum mi-am strigat iubirea.
atunci căzut-a frunza,
acum, doar fericirea.
N-am cum să-mi strig iubirea.
O voi slăvi postum.
M-am vindecat de tine.
Sunt mai săracă-acum.

N.D.

.

Cu brațele astea, două
Am muncit și-am legănat
de când cazu prima rouă
pân” ce noaptea s-a lăsat
Nu-mi pare rău de nimic.
Sufletul o ia la goană.
Tot iubiri am rătăcit.
Doar iubirea cea de mamă
este fără de sfârșit.
A rămas, crescând, cu timpul.
Riduri multe ciripesc.
Anotimp după-anotimpuri,
lacrimi, zâmbet, povestesc.
Dar n-am legănat degeaba.
Doi vlăstari au prins la viață.
Când ca brazii se facură?
Într-o bună dimineață
m-am trezit privindu-mi mâna
Doamne, ce-a trecut pe-acolo...
plinul brațelor nu-l fură
nicio ploaie. nici furtuna.
Aș fi vrut să pot mai mult,
să mut munții pentru ei.
Spună lumea tot ce-o vrea.
Fiii mei... sunt fiii mei!
Viața și mândria mea.


Dă-le, Doamne, sănătate!
Și iubeste-i cum știi Tu.
și chiar de vor fi departe
îndrumă-i cum știi mai bine.
Să nu uite că au lăsat
două brațe pline, pline
cu ani grei de suferință
și o mare de iubire.
Să nu uite îmbrățișări,
mângâierile pe frunte,
sărutări de julituri
pe genunchi, pe suflete,
Și, fă-i, Doamne, fericiți
Să trăiască cum vor ei.
Fă-i, la rândul lor, părinți.
căci... fiii mei sunt fiii mei!

N.D.

Aşteptare

S-a scurs un an. Doar eu ştiu cum.
Şi-mi arde inima în drum.
Şi doare dorul de părinte
Şi dimineaţa care minte
că eşti şi-acum.

Am făcut, mamă, tot ce-ai spus.
Mi-ai trasat sarcini, la apus,
De parcă ai ştiut că mori.
Şi-n cimitirul plin cu flori
te-am dus.

Îţi mângâi plantele pe piept
De parcă vreau să te deştept.
Îţi pun tămâie la picioare
Aprind, la cap, o lumânare
şi-aştept.

Ce, oare, aştept?... nici eu nu ştiu.
Să-ţi aud vocea în pustiu,
Să-ţi mângâi zâmbetul pierdut
Şi ochii mici, ce nu mai sunt.
nu ştiu.

Trimite-mi, mamă, curcubeu
Pe care să-l zăresc doar eu.
Trimite-mi speranţe şi vise
Şi-mbrăţişările promise
mereu.

Te-aştept, măicuţă, tot te-aştept.
Îmi sare inima din piept
Când simt că, încă, mă-mpresori
Cu sfaturi bune şi cu sori.
şi tot aştept.

Dar ştiu că ne vom revedea.
Că va veni şi vremea mea.
La poarta Raiului m-aştepţi
În lumea celor mult prea drepţi,
Măicuţa mea.


N.D.

Tatălui meu

Au trecut zece ani de când tu nu mai ești.
"Timpul vindecă răni"? Nu sunt decât povești.
Tot mai dor mi se face, tot mai tare mă doare.
Trec, din nou, să-ți aduc o țigară și-o floare.

Rece, marmura țipă, în străfunduri izbește.
Flori de mac răsărit-au, bradul tău nu mai crește.
Mă aplec să-ți aprind lumânare de ceară.
Peste tot e lumină, dar în mine e seară.

Două vorbe să-mi spui, să-ți aud vocea iar.
Ceartă-mă dacă vrei, două vorbe măcar...
E la fel de bătrân gărdulețul din fier.
Ieri... erau margarete, rând pe rând, astăzi, pier.

Tată drag, mă sufoc așteptându-te-n vis.
Să nu-mi spui "lasă, fată, că așa a fost scris"!
Prinde-mi mâna și, hai, mai zâmbește-mi o dată!
Cimitirul se joacă cu iubirea de tată.

Au trecut zece ani de când tu nu mai ești.
"Timpul vindecă răni"? Nu sunt decât povești.
Mă aplec să-ți aprind lumânare de ceară.
Peste tot e lumină, dar în mine e seară.

N.D.

pași fără majuscule

e timpul plânsului.
uitarea visului.
e vremea rătăcirii,
corabiei iubirii
pe mare

tăceri în sol major
și ceață în minor.
cărări demult uitate
și viață după moarte.
ce doare!

o lacrimă-n durere
ce face-acum plăcere.
un ten uscat de vânt
cu ochii în pământ
tresare.

se sparge val de mare
de țărmuri solitare,
de zbor de pescăruș,
de leneșul urcuș.
și... moare.

un vânt de primăvară
adie înspre seară.
vârtej de dor stingher
și verde efemer
dispare.

surâs de mai 'nainte,
cerneluri risipite,
priviri încrucișate.
iubiri... trăiri uitate
în cărare.

afară plânge cerul,
înăuntru plânge dorul.
poteca înverzește.
gura nu mai iubește
cu-ardoare.

N.D.

Fara diacritice

Un mesaj necitit imi alearga prin vene
"La multi ani!" e putin si... istoria geme.
Pasi de talpi dezgolite imi inunda retina
Dor de tine si-o toamna imi hranesc radacina.

Gerul, frigul de-afara si-o crenguta de brad
Iti trimit in colet si stelute ce cad.
Ti-as trimite zapada, dar... nici la mine nu e
Iti trimit ”La multi ani!” si-ntrebarea ”de ce?”

Un raspuns, dupa ani, m-ar opri iar din mers
Diacritice in titlu si in fiece vers
Si un soare in noaptea ce-ai lasat mostenire
Pacatoase-amintiri... pacatoasa gandire...

Pasii-mi sunt mai greoi, parul alb tot rasare
Ochii-mi sunt tot mai mici, zambete tot mai rare.
Iar astept o minune sub crenguta de brad
Ma ridic, merg putin si apoi iarasi cad.

Ruginit-au cuvinte-n cafeneaua cu rime
Balansoarul e teapan tot de dorul de tine.
Un tablou pe perete si o sticla de jack
Un trabuc neaprins si o barca pe lac

Ceas de seara si flori ametesc asternutul
Ma-ntristez cateodata si ramane doar gandul.
Uneori e-ntuneric... alteori e senin...
Dupa toate acestea, "La multi ani!" e putin.

N. D.

De ziua ta

Ar fi fost ziua ta. Ți-aș fi spus ”La mulți ani!”
Te-aș fi prins după umeri, te-aș fi dus lângă geam.
Să-ți arăt ce-am făcut, bătătura curată.
Doi baieți cât un munte și-o mândrețe de fată.

Ai fi râs, mamă dragă, cum făceai tu mereu.
Cum schimbai totu-n bine chiar dacă ți-era greu.
Și-ai fi dus mai departe șapte boli și un zâmbet
și-ai fi fost mândră tare între râset și plânset.

Ne-am fi strâns, iar, cu toții să-ți urăm sănătate.
Ochii tăi, mici și palizi, ar fi plâns mai departe.
Ce-ai mai plâns pentru noi, pentru fiecare-n parte...
Iar acum ne desparte o hapsână de moarte.

Nu spuneai că n-o lași să ne facă vreun rău?
Și că pot să-mi pun capul tot pe umărul tău?...
Mama mea, draga mea și iubită Ilincă,
Cui să spun ”La mulți ani!”? Cine te mai alintă?

Iți fac colivă-n loc de tort și plâng pe înfundate.
Și cerul plouă pe-ndelet și-n mine iar e noapte.
Te-aș strânge-n brațe, cum făceam acum un an de zile
Și te-aș urca pe-un piedestal dac-ai mai fi cu mine.

Nina Dinu

DOR

Se așterne praf peste părinții mei.
Abia duc pe piept bolovanii grei.
Mama, prea firavă ca să poată duce,
Atâta pământ și-o ditamai cruce.

De ce-ai lăsat, Doamne, atâta durere?
De unde să iau mai multă putere?
Iarba crește-n valuri, se hrănește cu ei.
I-ai în dreapta Ta pe părinții mei!

Să știu că sunt bine și că nu mai plâng,
Așa cum au plâns, trecând pe pământ.
Să știu că veghează zâmbetele noastre
Și că-s mână-n mână în lagune-albastre.

Ce n-aș da, acum, s-o mai am pe mama
Să-mi deschidă poarta și să îmi ia seama.
S-o văd cum răsare-n bătătura plină.
Acum era-n curte, acum în grădină...

Să-l mai am pe tata, drept, ca și un munte
Doamne, ce-i iubeam ridul de pe frunte!
Fără să lovească, când se încrunta,
Știam ce-am făcut. Și apoi râdea.

Tot le caut pașii și ochii lor mici.
Tot visez că, încă, mai sunt pe aici.
Și caut povețe și vorbe uitate.
Țin la piept iubirea de soră, de frate.

Asta și-au dorit. Căci nu luăm cu noi
Nici averi, nici lacrimi, nu luăm nici nevoi.
Voi ce-i mai aveți pe acest pământ,
Intindeți o mână. Iubiți-i și-atât!

Căci vine o vreme când nu vor mai fi
Și-i veți căuta pe dealuri, prin vii.
Veți adulmeca pe unde-au trecut.
Dar va fi târziu, vor fi în pământ.

Se așterne praf peste părinții mei.
Abia duc pe piept bolovanii grei.
Cimitirul ține, în burta lui lată
Doi parinți iubiți. Și mamă și tată.

N.D.

Baladă pentru părinții mei

Intru-n curtea casei voastre
să mai răsădesc un pom.
Bătătura voastră plânge
Nu-i țipenie de om.

Unde sunteți, mamă, tată?
Cum lăsarăți curtea goală?
Bate Paștele la poartă.
Casa tot vă ține-n poală.

Plânge-n mine cărămida
pusă una peste alta.
Plâng perdelele la geamuri.
Plânge poarta încuiată.

Ochii roată... iarba plânge
Vița trebuie tăiată.
Floarea umblă creangă-n creangă.
Strigă toate: Mamă! Tată!

Ați dat viață unei case
La o margine de sat.
Ați clădit, strâns și sădit
Și, pe urmă, ați plecat.

Cum să fac, mamă, să fac
Să păstrez vie-amintirea?
Cum să-mpletesc cărămida
cu sudoarea și iubirea?

N-am pe cine să întreb
Unde-i var pentru copaci.
Unde-i vopseaua de ouă
și ce facem pentru Paști.

Vino, tată și arată-mi
Cum să-ndrept boiul de gard!
Ochii nu mi se usucă.
Pe sub haine plâng și ard.

E ușor să facem totul
doar modernizând un pic...
Dar mi-e teamă că făcând,
veți pleca definitiv.

Toate gem, azi, de prezența
mâinilor ce le-a creat.
Într-o curte, nu departe,
la o margine de sat.

N.D.

E ziua ta

Te caut și azi prin colțuri de casă,
să-ți spun: La mulți ani, Te iubesc!
Tu, poate mă vezi, măicuță frumoasă...
Eu, doar, scotocesc și jelesc.

Și astăzi ți-am luat buchetul de frezii.
Dar, mâine, ți-l pun la mormânt.
Așteaptă-mă, mamă! Să schimb două vorbe
Cu brațele tale de lut.

Te caut în vis, în fiece noapte.
Și, ziua, tot caut să-ți fac
Un ceai, o plăcintă și-o mie de șoapte.
Dar... fac o colivă și tac.

Azi e ziua ta și chiar dacă ești
acolo, sub lespedea grea,
tot aștept să vii și să îmi vorbești.
Să mă-mbrățișezi, în negura mea.

Fără tine Martie nu-i așa frumos.
Primăvara-i rece, florile pălesc.
Aștept să-nverzească vișinii din curte
Și să-ți spun sub ei: Mamă, Te iubesc!

Te caut în vis, în fiece noapte.
Și, ziua, tot caut să-ți fac
Un ceai, o plăcintă și-o mie de șoapte.
Dar... fac o colivă și tac.

N.D.