Neintitulabile(5)

Bat clopote în cartierul meu sărac.
E sărbătoare,
oare?
sau pur și simplu... bat?
Parcă mai ieri ningea
și totul era alb
nemulțimiți fiind
de zi, de frig sau moarte.
Dar pictorul luminii
în verde ne-a-mbrăcat.
E viață peste tot
dar nu mai știm a râde.
și nu mai știm să facem
din zi o sărbătoare.
Ne plângem existența
ca pe o rudă moartă
și am uitat să strângem
la piept, zâmbetul lumii.
ne-nfășurăm în plânset
și-n patima minciunii.
E soare, oameni buni!
și-o nouă zi de joi.
Să mulțumim că pruncii
ne râd în dimineți.
Că mamele ne cheamă,
că frații-s lângă noi,
că-i primăvară
iară
și-i floare de cais.
Bat clopote în cartierul meu sărac.
E sărbătoare,
oare?
sau pur și simplu... bat?

N.D.

Neintitulabile(2)

Accept și primăvara asta
Capricioasă cum sunt eu.
Dacă azi râd și nasc un soare
Sau de mă rog la Dumnezeu
Ori dac-așez verde în mare
E treaba mea. Îmi accept năpasta
Și jubilez unde vreau eu.
Ce-ți pasă, ție, chip de smoală
Dacă, azi, plouă cu catran
din ochii mei, în viața mea
Dacă sunt fake ori sunt reală?
Ce-ți pasă dacă ziua-mi grea
Mă nimicește ori mă scoală
din morți. Vom fierbe în cazan
la fel. Ori în grădini ne vom plimba.
Mă judeci tu? Cine ești, oare?
Vezi-ți de drum. Și eu de-al meu.

Accept și primăvara asta
Capricioasă cum sunt eu.

N.D.

IUBIRE, TU...

Am alergat, șerpuind, prin consecvența vieții,
căutându-te, scrutând orizonturi,
pe malul albastru unde ai promis
că aștepți să se facă ziuă.
Doar leșuri de pescăruși am descoperit
morți de inaniție.
Pe vremuri se hrăneau cu dragostea mea.
E întuneric aici.
Odinioară,
soarele strălucea în această perioadă a anului.
Lumina ochilor mei caută cu disperare o stea.
Nu știu cine și când
a adus atâția bolovani pe plaja,
cândva netedă și jucăușă.
În golful unde se cântau cuvinte ce slăveau iubirea
s-au strâns ciorile
ca pentru un ospăț sănătos.
Nu se mai aude nici o clapă de pian.
E mai întuneric decât în cea mai neagră noapte.
Valuri furioase... sting și ele flăcări
ale unui foc de tabără, uitat aprins.
Ceasul s-a oprit în dreptul lui noiembrie.
Anotimpul acesta nu-mi este cunoscut.
Alerg despletită, cu tălpile goale
căutând imortele.
Măcar o culoare să pot recunoaște
din curcubeul ce stătea mărturie iubirii.
E vânăt totul,
de parcă marea ar fi murit de multă vreme
și omenirea a uitat să-ngroape șoapte,
la marginea pământului.
Ai văzut vreodată cum mor libelulele?
Au aripile acelea transparente și firave.
Mor cu ele deschise către ceruri,
de parcă se așteaptă să zboare într- altă galaxie.
Unde să te mai caut?
Atâtea lumini stinse...
Spre larguri de mare pornit-ai,
neștiind că s-a anunțat furtună.
Întoarce-te la mal, iubirea mea!
Vino să luminezi țărmul acesta, binecuvântat.
Doar așa vor învia pescărușii.
Iar cârdul de ciori va poposi la alt parastas.


N. D.

Te mai iubesc și-acum

Te mai iubesc și-acum
Când timpul
ar vrea să-și spună cuvântul
Și când necuvinte s-adapă
din noi
Când rece-i pământul
Când ploaia de lacrimi e caldă
Când valul de mare
se-mparte la doi
Îmi amintesc și-acum
Cum mângâie vraja
nisipul
ce tălpile goale sărută
Cum zâmbetul tău mă-nfierbântă
Cum gândul m-adoarme
pe-aripă de dor
Cum cerul din ochii-ți
mă-ndeamnă la zbor
printre nori
Câți ani au trecut
de când mi-ai atins înlăuntrul?
ori...
câți au trecut de la primul sărut?
și patul de flori
încă-i viu
Clepsidrei îi e teamă să curgă
Te mai aștept și-acum
La porți de iubire
închise
Cu brațele-ntinse
spre cer
Rotește pământul
iubiri
Și valul de mare împarte la doi
Și timpul își spune cuvântul
Și toamne vor trece
prin noi
Iar eu...
te mai iubesc și-acum!

N. D.

Rugă pentru copii

Ține-i, Doamne, TU, frumoși
pe copiii noștri, toți!
Dă-le zâmbet, sănătate
Și ferește-i, TU, de toate
Fă să fie calea vieții
Ca soarele dimineții
Fă să strălucească anii
Și înlătură satanii
Adu grija Bolților
Peste negrul nopților
Dă-le tot ce-i mai frumos
Dă-le cântecul duios
Ocrotirea cea de mamă
Dă-le pasul fără teamă
Dă-le noroc cât un munte
Sărutările pe frunte
Frumusețea anilor
Și părinți orfanilor
Dă-le-mbrățișări de frați
Și mândriile de tați
Ține-i, Doamne, pe copii
căci... numai mamă să nu fii!

N.D.

Copilului meu

TU... mi-ai murit de-atâtea ori în brațe
Dar Dumnezeu nu te-a lăsat să pleci.
Știa EL că nu voi respira în noapte,
că diminețile vor fi cu mult mai reci.

Știa că soarele nu îmi va mai zâmbi
Și că nicicând nu-mi voi găsi cărarea.
A vrut EL, Bunul, să te lase-aici,
Copilul meu cu ochii precum marea.

Ai fost supus la grele încercări.
De dragul meu, din morți te-ai ridicat.
A fost ca în legendele străbune:
Copilul bun plătește un păcat.

În genunchi, azi, implor și cer și Dumnezeu
Să îmi zâmbești atâta cât trăiesc.
Să fii tu bine. Și voi fi și eu.
În genunchi, azi, mă rog și mulțumesc!


N.D.

Retorice

Unde-ți sunt unghiile, Doamnă
pe care le-nfigeai în cer?
Unde-ți sunt ochii plini de geană,
Unde ți-e visul tău stingher?
Le-ai rătăcit pe toate-n toamnă,
crezând că totu-i efemer.
Tristețea... n-ai lăsat-o, Doamnă.
Nici lacrima ce-ai plâns-o ieri.
Unde ți-e primăvara, Doamnă
și zâmbetul și... tinerețea?
Pe cine sufletul condamnă
și... ce-ai să faci tu cu noblețea?
Au învățat, oare, ce-nseamnă
și... care este diferența?
Să fii văzută cum ești, Doamnă...
și... nu la braț cu frumusețea.
Din părul blond picură stele.
Cresc margarete la ureche.
Acum când vrei să zbori cu ele
Unde ți-e sufletul pereche?

N.D.