Nu voi uita

Adună-mă!
Adună-mi anii.
așa cum ai făcut cu sufletul meu...
așa cum ai făcut cu vers din Minulescu.
Pune totul, în caușul palmelor tale.
apoi...
împletește-mă
cu gândul tău.
Întregește-mă!
Întregește-mi surâsul,
așa cum ai făcut cu trupu-mi
așa cum ai făcut cu noaptea
cea dintâi.
Pune totul în azurul ochilor tăi
și fă cărare prin țărâna vieții.
apoi...
șoptește-mă!
Străbate-mă!
străbate-mi simțuri vechi și noi.
așa cum ai făcut cu viața mea,
așa cum ai făcut cu depărtarea.
apoi...
iubește-mă!
Iar eu,
așa cum am promis... nu voi uita!


N. D.

Vino!

Învăluie-n lumină de surâs,
strigătul lunii din fereastră
și... vino!
umple-mi golul din jurul trupului
cu ochii tăi.
și... vino!
te-așteaptă lumea noastră
de vis.
ce doar prin noi trăiește.
Acoperă-mi sufletul
cu partea din tine
care mă iubește!
dă-mi înserarea
din balansoarul vorbelor duioase.
Clădește-mi pasul
și marea.
și... casa bătrâneților frumoase!


N. D.

Zbor frânt

Am vrut sa zbor.
Dar...mi-am frânt iar aripa.
Sufletu-mi va șchiopăta
de dor.
de dor...de zbor !
Îmi cufund inima-n tăcere.
sau...ce a mai rămas din ea.
ascult și...tac.
zâmbesc.
și...cad.
nu-i nimeni să mă prindă
din zbor.
din zbor...de dor !


N. D.

Nicicând... niciunde...

Îmi picură verde penelul
În scrisuri
ce... sfinte îmi sunt .
cu mine încep eu duelul
când,
marea-mi plouă-n suflet
și cerul pe veșmânt.
copacii se apleacă
să-mi mângâie suspinul,
șoptindu-mi cine sunt
eu
și unde
să-mi îngrop veninul.
căci,
de-l îngrop în mine,
niciunde
nu mă voi regăsi.
de va fi toamnă mâine,
eu toamna mea voi fi.
voi bate vânt cu ploaie
în sufletul hoinar
și-mi voi privi șiroaie
lacrimi
pe stinsul meu amnar--
--trecutul.
Veninul,
de-aș îngropa-n poiană,
copacii ar muri.
și nici o buruiană
n-ar supraviețui.
de-aș arunca spre ceruri,
veninul,
soarele-ar sta în cețuri.
aș omorî seninul.
vreau să adorm iar clipa
chiar dacă din vulcan
se-adapă.
și când privesc oglinda
în jurul meu--doar cearcăn.
în umblet plânge pasul
ce-n verde se ascunde
până la glezne. glasul
se-ndreaptă către...unde?



N. D.

Dor de Noi

Voi așeza ca pe-un străjer
în goliciunea pernei, gândul tău.
nu voi strivi sărutul călăuzitor,
cu somnul meu.
îl voi presa, dulce, între zbatere
de verde și pleoapă.
și râul tău de-atingere
ce sufletu-mi adapă
nu-l voi lăsa pe un sfârșit de mare.
Desperecheat e vântul
care-n zadar încearcă
să-mprăștie parfumul
ce mâinile tale lăsata-mi pe trup.
cu lacrima rup
depărtarea; devine o singura clipă.
îmi agaț cuvantul
de ninsa aripă
ce mi-ai trimis să-mi steie mărturie.
Uneori, îmi doresc să-mi strig înlăuntrul:
Sunt vie !!!
și să aștern misterul
jumătăților.
Sărut gândul și lacrima albastră.
îți voi fura și-n seara-aceasta brațele.
căci, fără de ele... gerul
își va înfige colții-n somnul meu.
arunc depărtările.
și mă cufund în vis
cu gândul tău.


N. D.

Mi-am dorit prea mult?!

Mă dor genunchii de la cât de tare m-am închinat stelelor.
rugându-le să-mi mai dea o mângâiere
a unui vis.
în timp ce mă-ndrept spre apus.
Am vrut doar o plimbare pe malul mării, în bătaia valurilor.
mână-n mână. zbor fără oprire
de pescăruș.
Se pare că nu mai e la modă iubirea. simplul fior provocat de simpla atingere.
ar fi fost mai simplu să-mi doresc o decapotabilă
roșie.
ar fi fost în ton cu unghiile mele de porțelan.
iubesc mai mult urma pașilor pe nisipul mișcător al vieții, decât urma pneurilor
pe asfaltul rece din fața casei poporului.
poate că ăsta e motivul pentru care n-am permis de conducere...
n-am vrut decât două brațe pe care să-mi odihnesc gândurile și visele.
ori un gest mărunt cum ar fi... eliberarea sprâncenei de șuvița stăruitoare
în timp ce lecturez ”Pe aripile vântului”.
Am vrut doar... un ”Bună seara, iubito!”... sincer...


N. D.

plângând cu tuș albastru...

Am sfârșit devenind amintire.
înșirată, în litere de-o șchioapă
pe-o coală albă
unde tușul albastru mi se scurge
din inimă, prin ochi, distorsionându-mi imaginea.
Ai fi putut avea altă idee.
cum ar fi...
să presari puțin praf de viitor.
cuvintele s-ar imbiba cu adevăr.
și poate... n-aș mai aluneca din imprimantă.
poate... n-aș mai plânge cu tuș albastru...
schimonosindu-mi literele...
scurgându-mă în partea de jos a unui format A4.


N. D.

Invizibile trepte

Bună dimineața!
Dialogul cu viața
continuă...

Sacadat... pasul meu,
netârându-se-n mocirla credinței de azi
ridică, sprinten, aurora străbunilor
până acolo unde sunt eu.
pe grumaz
atârnă greu, glasul conștiinței.

Cineva...
în colțul celalalt al universului,
nu știu cine anume.
(cineva fără nume)
măsoară distanța
până la nivelul
unde-mi ridică viața
piciorul.
Îi recunosc trăsăturile.
și îndemnurile.
care n-ar trebui să se cheme porunci.
și mâna.
atentă la orice mișcare.
la orice ridicare.
Atunci...
îmi dau seama că-i prea departe
pentru a mă trage de guler.
și... gresesc.
când viața-mi pașește spre moarte
greșesc.
un pas și... înca unul...
de jur-împrejur
--- suflete uitate,
ochi ce sfredelesc,
guri ce stau la pândă
se vor a-nghiți nopți de neizbândă.
și iubiri furate---
În tot întunericu-acesta,
mă seceră privirile lui
săgeți de foc, de dincolo de morminte
îmi spun cu necuvinte:
Ridică piciorul!
până la ceruri, dacă este nevoie.
până la ceruri!
Mă arde fiorul.
Mă ucid săgeți plecate spre mine,
prin flacără vie.
Mai bine...
m-ar trage de guler!

Adun forțele pământului
și le'nfig în saltul uriaș.


Trebuie să'nfrunt
adevărul.

focul necuvântului!

până la ceruri, îmi ridic piciorul.
până la ceruri...


N. D.

Lacrimi nepermise

Am rămas umbră
de mesteacăn cântător.
Căci,
fără vântul ce-mi recita printre crengi,
nu mă regăsesc.
Îmi este dor
să-mi smulg rădăcinile.
să pornesc
în căutarea adevărului,
ce mistuie legi nescrise.
din puterea frunzei pică fără oprire,
lacrimi
nepermise.
pentru lăstărișul viitor.
Îmi chem înapoi primăverile.
atunci când viețile
miros a cuib de rândunele
și diminețile
miros a proaspăt și a râset de copil.
Îmi plec, în fața soarelui
arzător,
sufletul umil.
și seva.
Îmi așez rădăcinile'n pământuri.
chiar de mi-e dor.


Îmi caut vântul
să-mi cânte cuvântul.
scormonesc pământul.
și răsăritul.


N. D.

În urma pașilor tăi

Gheare roșii, de pescăruș
în zbor
'și-nfig cu putere în inimi curaj.
ochii aruncă sageți de limbaj
ne'nțeles.
se hrănesc cu iubire.străbat aripa.
durerea se transformă-n urcuș.
țipătul strident se cațără-'ntr-un nor.
așteaptă clipa.
niciodată nu plânge-n picaj.
completează înălțările
spre înalturi.
se-aud lacrimi de dor
străbătând vânturile.
adăpând marea.
și sarea
se-ntoarce la origini.


N. D.

Jumătăți

Cine ești tu? de unde-mi vii,
înger al nopții?
Întinzând aripa
peste gânduri
străvezii...
făcând sa pară ore,
visând clipa.



Mă faci să evadez din lumea mea
și să răsar frumos în lumea noastră:
jumătate zbor
jumătate nor .
jumătate plâns
jumătate râs .
Tac .
și tu m-asculți .
din gânduri îmi faci drum
spre vise .
vreau un "acum"
nu mă gândesc la "mâine".
m-avânți
spre taine nepătrunse .
mă legeni
spre somn liniștit .
cuvinte nespuse
din ochi visători m-adapă.
și...tac !
și prind nemărginirea-n pleoapă.
și zbor !
ador să zbor .
iubește-mă așa cum sunt:
jumătate plânset
jumătate râset
jumătate mare
jumătate soare .
și du-mă-n lumea noastră:
jumătate zbor
jumătate nor
jumătate plâns
jumătate râs !


N. D.

Te voi iubi și dincolo

Până când mă voi stinge
voi citi în stele.
voi dezlega mistere
în cuvinte.
voi ninge
praf de fericire
cât voi avea de mers până la ele.
voi măsura cărare
și timp.
și voi păși pe lacrimi de iubire
înălțătoare.
îmi voi păstra clepsidra
chiar de nisipu-i scurs.
Tu să nu plângi!
căci, lacrima albastră
zborul va-ncetini.
să-mi pui la căpătâi,
scrisă de noi, povestea noastră.
și... pat de trandafiri să-mi construiești.
Iar de vei crede c-am apus
nu te gândi!
tu tot așa să mă iubești.
căci, ce-am avut de spus... am spus.
Voi răsări
așa cum am promis.
la fel ca azi îți voi zâmbi
... în vis.
Iar tu... nu te grăbi să vii.
te mai aștept o viață.
cu-același zâmbet.
E mic pământul să înghită
atâta suflet.


N. D.

Poveste de iubire

Mi-ai desenat pe trup, cu trandafiri
poveste de iubire.
și din priviri
ai început, fără de nor
să ningi în regăsiri,
noian de fericire.
mi-ai scris în suflet, lacrimă de dor.
și ai știut
că te aștept de-o veșnicie
la porțile iubirii.
cu-aceeași frenezie
de-nceput.
Mi-ai dedicat poeme.
și-n cuvânt
ne-am regăsit așa cum ne-am lăsat.
sau... parcă tot mai vii
ne-am regăsit.
și timpul
ce ne mai scrie încă poezii
a stat în loc.
iar trupul
ce se-mpletește parcă, mai aprig
cu-al tău trup
e tot mai tânăr.
Dă-mi cerul tău! să te mai strig
de sus,
din zborurile noastre.
și lasă-mă, din nou să mă mai pierd
în ochii tăi
de veșnicii albastre.
Mi-ai desenat pe trup poveste de iubire
neterminată.
așa cum viața ne-a lăsat
ne vom trăi puținul.
așa cum unul altuia-am jurat
n-o vom sfârși vreodat'.
ne-om împlini destinul.


N. D.

Renunță!

De-a dreapta nu e nimeni.
De-a stânga...
nimeni nu-și face simțită prezența.
În zadar ești icoană!
În zadar îți dorești să despici lumea!
Pictorul
a făcut economie de egoism.
din culorile, aparent vii
se scurge la picioarele tale,
praf de cărămidă
amestecat cu ulei
ce-ai fi vrut să fie de candelă.
Renunță!
vei muri icoană fără pic de culoare.
fără pic de perete.
Renunță!
Roagă pântecul să te nască din nou.
Dar păstrează-ți iubirile
în...”eu”...

N. D.

Dacă...

Dacă va fi să pierzi iubirea pentru mine
nu te voi judeca.
nu voi putea decât să-ți mulțumesc.
voi înoda
în lacrimi, un imposibil mâine
și fiece petală din ieri voi respecta.
mă voi gândi
la tot ce am trăit.
și voi zâmbi.
voi revedea
cu ochii minții, tot ce ne-am oferit.
voi căuta 'nserarea.
și marea.
și locuri în care m-ai iubit.
Și dacă vei simți 'nlăuntrul meu strigând
nu te opri. pășește mai departe.
eu pot visa în lacrimi.
și pot mocni un foc
ce arde.
Și de-i avea un gând în prag de sărbătoare
desparte
un cer de ploaie
și aripi de pământ.
Și de va fi să plec când simt că te dezici
fără să-ți spun adio
mă iartă!
căci tu vei fi aici.
voi face legământ
cu mine.
Și de va vrea destinul a-mi răsplăti iubirea
îl voi ruga să zboare
peste timpul tău... fericirea.


Eu voi fi bine.
voi fi... cu tine...!


N. D.

Cândva...

Cândva...
știam cum se numește viața.
aveam trasate în culori verzui,
orizonturi.
la capătul pădurii,
întotdeauna
exista un lac pe care pluteau nuferi.
luna își scălda razele roșii
în gene de ochi curioși.
porți de granit
deschideam, cu vârful pantofului.
zbor de șoim
adunam în priviri și în gheare.
Cândva...
nu știam să numesc neputința...


N. D.

MARTIE

La mulți ani, MAMĂ!
Ți-am adus în dar versuri.
Din ochii-ți de jad
se nasc universuri
acum... că mă vezi.
Sărută-mi lacrimi verzi
ce se-apleacă
să-ți simtă palma
din care crește pământ.
Până și azi
vrei să-mi culegi mistere
și să-mi aduni durere
de sub fondul de ten...
Îmi spui ”la mulți ani” din priviri
pentru că azi
urcăm aceeași treaptă.
Ai vrea să-mi așezi nemuriri
pe creștet.
Femeie sunt azi, ca și tine.
copilul de ieri a plecat.
Îmi spui că în suflet bătrân
l-ai pus la păstrat?
Ai multe tăceri în cuvinte.
În pașii tăi s-au oprit mersuri.
Dar azi ești femeie.
nu doar un părinte.
La mulți ani, MAMĂ!
Ți-am adus în dar... Universuri...



N. D

POETUL MUT

Rătăcitoare pe cărările iubirii,
chiar și cu-aripa frântă,
sângerândă,
înălțând zbor curat
spre templul fericirii.


și de nu voi putea să-mi cânt iubirea
'nainte să mă sting...
dacă nu voi putea trăi fără cuvinte...
o să le-adun în picurii de ploaie
o să le strâng
și-o să le vărs în mare.
o voi ruga să scalde
trupuri
însetate.



Tu, cititorule de simți
deasupra mării adiere de penel
privește ochiul tulburat de lacrimi.
te-ndeamnă să iubești.
E el.
poetul mut ce nu mai poate scrie.
își varsă doar un suflet într-o mare.
și de-i veți întâlni cuvântul
voi, simțitori de poezie...
spălați-vă cu el pe inimi.
cântați-i oda lui, în șoapte
înserate
cu glas târziu de verde primăvară.
cu trandafiri în așternut.
cu zâmbet printre lacrimile-n noapte.


și nu lăsați iubiri să treacă.
și nu lăsați să moară
poetul mut.


N. D.

De azi, lumea nu ne mai doare

Adun
titluri de vers de peste timp.
Le ud
cu roua dimineţilor din noi.
şi rup
trandafiri de pe trup de-anotimp.
înfig
câte-o floare la fiecare pas. apoi,
mă ning
peste zâmbet. îţi întind la picioare
covor.
În zbor de doi, aripi potrivite ne cheamă.
plutim!
de azi, lumea nu ne mai doare.
iubim!


N. D.

Unde îți este călcâiul, Ahile?

Răsfoind ”căsuța cu povești”, mâinile și ochii dezvelesc arta cuvântului unei umbre, păstrată pentru sine, o boemă împletire a surâsului cu lacrimi încă adormite, în fața cărora... doar plecăciuni...
Nu mare ar fi mirarea, descoperind într-unul dintre apusuri ori într-unul dintre răsărituri, în spatele umerilor încovoiați de trecut în aceeași măsură cu un viitor la fel de apăsător, apele tulburi ale gândurilor unui moștenitor al marelui bard din Mircești.
Unde-ți este călcâiul, Ahile?
Lasăm-mă să pătrund! Ridică vălul ce macină pleoapa-mi apăsătoare, precum durerea întunericului în care ți-ai așezat perna, nelăsând verdele să pătrundă nici măcar pe deasupra cetății, căreia zidit-ai ușile.
Ușile... ehei... cu trecerea timpului, țipătul lor rămâne mult în urma amintirilor chiar dacă viața împrospătează. Miros de zâmbete, din loc în loc pocnesc, precum mugurii primăverii pe care o renegi. Masca... of... masca s-a adâncit într-atât, încât oglinda nu mai recunoaște inițialul. Distanța dintre tine și ea nu înseamnă uitare. Înseamnă bariere în fața cunoașterii. Uneori, în fața autocunoașterii. Te-ntrebi dacă nu cumva, teama de a vedea interiorul te doboară... atunci cauți cu privirea în vitrinele magazinelor, șuvița rebelă, inestetică și, nedeslușind nimic îți spui că geamul e prea murdar pentru a te putea întrezări. Lași fruntea în jos, căutând oglinzile ochiurilor de apă. Dar pasul, neatent și în neconcordanță cu gândul... calcă, perturbând imaginea, distorsionată oricum...
Știi că nimic nu e ce pare-a fi și te grăbești către... unde? Către punctul de unde-mi vii, ori către cel care-ți dezvelește lumini?
Rupe cercul cu care ți-ai încarcerat simțirile!
Coșmarurile se nasc din gânduri negre care se lăfăie pe geana greoaie, strivind lacrimile dulci-amarui ale fiorului, ucigându-l înainte de a se naște.
Privirea-ți îndreaptă către miazăzi unde plete blonde îți caută umerele goale pentru a-și odihni gânduri și... aruncă-ți întunericul pe caldarâmul uitat de vreme. Lasă-l să aștepte, zăcând acolo, zgomotul făcut de mașina gunoierilor, la țipătul cocoșilor.
Tu... vei fi pe undeva, iubind feeric,punându-ți trupul în slujba sufletului și ochii-ți orbiți de neiubire vor simți ușurința lacrimilor născute din plăcere, picând dulce, fărâmițând amărăciunea cu care ai apus. Vei răsări odată cu ziua, întrebându-te unde au fost, până acum, sorii care-ți
mână sângele, ca pe o cireadă însetată, spre limpezimea izvorului pe lângă care ai trecut cu ochii asupriți de întuneric, de nenumărate ori...
Nu reintra în teluric, Umbră!
A trecut de mult mașina gunoierilor.


N. D.

Troc

Timpul meu nu tace.
mă-ntoarce pe toate părţile
ca pe o brazdă de lut.
răsădeşte, începând de la tâmple
fire de margarete.
Îl rog să-ntoarcem priviri.
păşind înapoi,
cu picioarele, pline până la glezne
de nisipul mişcător al realitaţii.
muşcând întunericul vieţii
până la fereşti cu lumină.
irigând speranţe cu lacrimi de vis.
ascultând, cuminți, umbre ce alunecă-n mine.
Răgnetele sângelui tău străbat până aici
rugându-mă să-ţi mai curg prin vene
încă un veac măcar...
Cuvinte de dinaintea tăcerii
naufragiază
făcându-mă să rămân pod
suspendat între malurile depărtărilor.
Cu nebăgare de seamă
ne mângâiem retinele
în lumea aceasta în care
ne respirăm iubirile
prin camere şi taste.
Mâinile tremură a neputinţă
gemându-şi amorţeala.
Lacrimi pietrificându-se-n cădere
sapă obrazul, vărsându-se-n propria albie.

Mâine... voi încerca un troc...
Îi voi oferi timpului margarete, acum înflorite
în schimbul clipelor când braţele noastre
reuşeau să oprească nisipul clepsidrelor.



N.D

MĂȘTI

Mă bucură mâna
şi tremurul de dincolo de fir
de la capătul nopţilor de neodihnă
ce-ngaimă, printre cuvinte,
chemări de dor nerostite.
Dar... nu mai pot, măicuţă!
mai slabă-s decât tine.
Îmi spun că va fi mai uşor
să car doar lipsa vocii tremurânde.
căci sufletul şi-a aruncat veşmintele,
toate deodată,
în vara anului trecut.
o mână transparentă
le-a prăvălit odată cu ţărâna,
la tata în mormânt.
Nu râde, mamă!
Eu ştiu că nu e râsul tău.
Cu o mână sprijini vocea
cu celelalte nouă
cu care ne-ai crescut,
îţi ştergi lacrimile
în care ai pus toată singurătatea
vrând să le ascunzi clipocitul
de auzul meu.
Dar eu ştiu, mamă!
Tăcerea mea
nu înseamnă că sunt atentă la poveştile tale
despre vecina care-ţi calcă pragul
ori despre ştirile de la ora cinci.
Îmi sprijin vocea cu umărul.
pentru că mâinile-amândouă
se zbat să ascunda, de tine, potopul.
Nu mai râd, mamă.
Tu simţi că nu e râsul meu
şi te doare
mai tare decât te dor toate bolile
pe care ai învăţat să ţi le faci prietene.
Dar eu...
eu sunt mai slabă decât tine.
Ajută-mă, mamă!
cum mă ajutai
pe vremea când măsuram un metru
şi-mi împleteai speranţe în cosiţe.
Ajută-mi paşii să regăsească drumul
Întinde-ţi către mine toate palmele.
Acoperă-mi cu ele, pe rând,
toate rănile din suflet.
Redă-i veşmintele
de dincolo de mormânt.
Şi... nu mai râde.


N. D.

Mai rămâi

Știu.
Îți lipsește.
ai vrea să îl urmezi
așa cum toată viața l-ai urmat.
Casa e goală, mamă.
Ochii-ți pustii
așteaptă.
la ce?
ai vrea să știi.
N-ai nici un rost.
Știu, mamă!
și... numeri cărămida
din fiecare zid.
se surpă, mamă, totul.
Dar... ne mai ai pe noi.
Pune-ți aici un rid
pe pieptu-mi
și umple-ți ochii goi.
Fă-mi o plăcintă, mamă
cu-aromă de iubire.
ca-n anii tinereții
când alergam desculță
nesocotind nămeții
să-ntâmpin bradul casei.
și...
tu râdeai, măicuță.
Dă-mi mâna ta
vreau să-ți sărut pământul
și anii.
Nu te lăsa învinsă!
Scoate-ți baticul, mamă
să-ți mângâi tâmpla ninsă.
Vreau, lacrimă să-ți picur
în sufletul bătrân
acum, plin de venin.
Rămâi cu mine, mamă!
Te rog!
încă puțin...


N. D.

RAFTURI

Versuri tinere îmi cântă speranţa
şi viaţa.
Fiorul se zbate. Nostalgia surâde.
Prieteni de departe, din neguri, îmi zâmbesc.
Iubiri neuitate...
Inima s-a prefăcut în rafturi.
Zilnic şterg praful.
şi le aşez
pe fiecare-n parte, la locul cuvenit.
Uneori,
în miez de noapte,
amintirile se ceartă
pentru spaţiile de-nceput.
Sunt noi şi vechi sunt toate.
Alteori,
grăbiţi trecători,
vizitează încăperea ca pe un muzeu.
Unii dintre ei intră încălţaţi.
cu bocancii plini de noroi.
atunci mi se face toamnă.
şi-mi cad frunzele.
În urma lor
curăţ totul cu grijă.
strâng huma ce-a rămas
şi o transform în file de poveste.
le aşez apoi pe ultimele rafturi.
Un soi de lumină brăzdată de-ntuneric
se caţără pe ziduri
văruite în fiecare zi cu aromă de trandafiri roşii.
Cu toate astea... e cald mereu aici.
şi mă retrag
cu drag
în mine.
Câteodată,
adorm cu amintirile-n braţe
şi mă trezesc
strângându-le la piept.
o lacrimă şi-un zâmbet se-mpletesc.
Le aşez, cuminte, pe rafturi
bine stabilite.
înainte să-mi beau cafeaua
cu aromă de viaţă,
în fiecare dimineaţă.


N. D.

Te rog mă iartă, Vis...

şi astăzi colind depărtările.

în picături, în mare... iar te vărs.

golul de tine îmi umple căutările.

alerg cu paşi repezi prin vieţi adormite

şi tulbur oglinzi

din ochiuri de apă lăsate de ploi

Te caut şi azi prin vise dospite.

prin viul cuvintelor cu urme de noi.

Dar valul s-a-ntors cuminte în larg.

spre umbra trecutului aceluiaşi "doi".
însângerate ape...

Mai lasă-mi picăturile

să-mi pot hrăni potopul.

golul de tine îmi umple căutările.

colind depărtările.

şi... nu eşti

Mă regăsesc pe ţărm.

Sarea scăldându-mi părul.

Aștept înserarea

când marea,

din fire de nisip

și zbor de pescăruș

va întregi sărutul.

N. D.

INSOMNII

La ceas de seară, când gândurile încep a străbate jumătatea vieţii cea plină de amintiri... mă-ntreb... când au păşit prin mine atâtea decenii? În astfel de momente mă simt ca atunci când ploile nu plângeau, încă, înăuntrul meu ci doar pe asfaltul înfierbântat de soarele care parcă se răzbunase toată dimineaţa, arzând umbrele copacilor dornici de viaţă. Îmi fericeam tălpile goale în băltoacele cele mai fierbinţi, bătătorind copilăria. Oamenii ieşeau din curţi, grăbiţi, căutând să-şi termine treburile pe care cerul binevoise a le amâna. Ştia el, cerul, că doar duminicile se odihnesc şi... din când în când îi obliga să-şi tragă sufletele. Pe vremea aceea nu mă-ntrebam cum de ei, adulţii, nu se opreau niciodată să dezlege misterul curcubeului. Îl priveam cu verdele meu de copil, admirând coloritul, de parcă atunci descopeream universul. Însă perfecţiunea necuvântătoare nu părea a-mi spune ceva, pe atunci. Senzaţia de căldură care străpunge tălpile, parcurgând fiecare por o mai descopăr şi astăzi în clipele de fericire, încercând din răsputeri să adun picăturile. N-am mai privit un curcubeu de atunci. De când iarba împrospătată de lacrimi binecuvântate îmi mângâia călcâiele. De când duzii îmi ridicau drumuri nebănuite spre înălţimi. Acum, tălpile îmi sunt îmbrăcate în tocuri pe care ploaia caldă a verii nu le mai recunoaşte, strigându-mi din străfundurile pământului, pielea fină a piciorului de copil. În zadar privesc cerul până îmi dau lacrimile, în căutarea adevărului. Perfecţiunea lui s-a rătăcit pe undeva, prin viaţă. Azurul nu mai îmbracă straie de sărbătoare ori... tocurile sunt mult prea înalte ca să poată simţi culorile curcubeului. Uneori... mi se face dor de o bucată de asfalt fierbinte, în care să pot turna o picătură de linişte, dintr-un crâmpei de culoare agăţat de un colţ de nor.
Amintirile m-au aruncat din nou către miezul de noapte, care nu se sfieşte să-mi picure nesomn alternat cu griji pentru cei dragi, în ceşcuţa din care ultimele guri de cafea strigă cu disperarea mută a unui suflet părăsit în faţa altarului. Cu timpul, oboseala devine ea însăşi obositoare şi fumul dezamăgirilor îl confund, câteodată, cu fumul de ţigară impregnat în pereţii bucătăriei, pe care îi zugrăvesc o dată la două luni. Ce simplu ar fi dacă aş putea proceda la fel şi cu cei ai sufletului... unde urme de tălpi şi scrijelituri adânci dau impresia unei peşteri în care natura şi-a spus cuvântul. Mă-ndrept spre dormitor, locul de unde îmi iau, de fiecare dată, puterea. Dumnezeule... cât au crescut! Adevăratele mele realizări îmi smulg lacrimi de mândrie. Dau într-o parte draperiile de culoarea untului cald şi luna leagănă somnul cel mai drag din lume. Mă aşez, turceşte, pe mochetă şi îmi privesc, instinctiv, mâinile. Din ele îmi vorbesc gânguritul şi zâmbetul celor două perechi de ochi care acum se uită după fete. Mirosul de lapte crud şi balsamul pielii catifelate îmi vor sta mărturie, chiar dacă ridurile acestor palme se vor transforma în şanţuri. Mulţi oameni mi-au intersectat traiectoria vieţii. Multă iubire am revărsat asupra multor ochi, care poate mâine mă vor uita. Cu făşii de suflet am bandajat multe răni ale vieţilor. Dar partea lor a rămas intactă şi aşa va rămâne, până la capătul drumului. Aceştia sunt ochii care mâine îmi vor întoarce privire. Acestea sunt buzele care mâine îmi vor întoarce cuvânt. Acestea sunt sufletele care mâine îmi vor întoarce iubire. Sunt conştientă că într-o clipă aş putea pierde tot. Aş putea pierde prieteni, iubiri, sentimente ori lucruri materiale. Însă... plinul braţelor, aparent firave, nu mi-l poate lua nimeni. Îmi zboară privirea pe etajera plină cu cărţi şi caiete. Pe raftul de sus, înşirate în ordinea primirii, strălucesc diplome de tot felul. Fiecare, purtând un surâs al lor şi un sărut al meu. Printre ele tronează amintiri din tabere de vară strânse de-a lungul anilor. Nu voi înţelege niciodată de ce religia spune că iubirea pentru Dumnezeu trebuie să fie primordială în viaţa unui om. Nu neg Sfintele Scripturi. Însă... n-au fost scrise de oameni? Ei n-au avut copii? Nu hulesc divinitatea şi nu ştiu dacă voi fi judecată de feţe bisericeşti, de semeni şi nu numai...Dar ştiu că există pe lume doi bărbaţi care mi-ar oferi luna de pe cer!
Îmi ridic amorţelile, sprijinindu-mă de marginea patului şi cearceaful dezgoleşte somnul unui picior, căruia îi sărut moliciunea şi căldura, luându-mi de aici certitudinea că nu sunt singură în luptă.
Acum... te pot înfrunta, viaţă!!!


N. D.

Strada Speranței

Lipscani-ul, mai puţin animat ca de obicei, îi poartă paşii către Calea Victoriei. Timpul a schimbat până şi numele acesteia.Pe vremuri, sufletul ei îi spunea strada Speranţei. Atunci, ruinele nu-i măcinau retina, transformându-i lacrimile în praful de cărămidă pe care-l ridică, acum, balaurii din metal, muşcând zilnic din frumuseţile capitalei, cu care se mândrea odinioara. Acum, tocurile de zece centimetri s-au micşorat şi nu mai presară parfum de magnolie în urma lor. Piatra cubică, doar mângâiată de paşii aproape nesiguri nu-şi mai strigă tinereţea în simfonia călcăturilor repezi şi drepte. Doar trecători înfriguraţi de viaţă... în juru-i.Acum cât timp şi în ce împrejurare îşi pierduse credinţa?Biserica Sf. Ciprian, deşi mică, suficient de încăpătoare pentru atâtea suflete care vin să asculte slujbele părintelui Ioan. Mergea rar. Când greutatea interioară tindea către urlete de animal rănit, când forţa era slăbită într-atât, încât, lacrima se-ncăpăţâna să-i elibereze durerea care se înfăşura pe suflet, strângându-l cu puterea menghinei... urca scările acestui lăcaş sfânt şi privea tristeţea icoanelor. Căuta ochii preotului, căruia nu trebuia să-i spună că o doare. El ştia. Ştia şi faptul că nu se putea ruga. A-ncercat să-şi îndemne gândurile spre divinitate, de prea multe ori, în ultima perioadă. Însă, golul rămas în urma pierderilor din anul acesta îşi înfigea colţii în toate măruntaiele şi sufletul ei căuta cu disperare un vinovat.Azi însă... va mulţumi! Nu ştia cui. Dar o va face. Va aprinde lumânări pentru sănătatea celor dragi şi pentru lumina celor plecaţi, ceara fierbinte scurgându-se pe inima aproape rece.Mulţi oameni şi astăzi. Fiecare îşi caută picăturile de linişte. Timpul s-a oprit în faţa scărilor. De parcă bisericuţa ar respira intr-o altă dimensiune. Mai bine ar aprinde şi el o lumânare pentru omenirea al cărui duşman este...A trecut prin faţa icoanelor fără să le atingă, încercând să pătrundă dincolo de ochii care o priveau din fiece unghi al încăperii. Simţea cum lacrimile se desprind din irişi. Îşi atinse obrazul vrând să le şteargă. Faţa nu era udă. Le-a căutat în suflet, dându-şi seama că aşa au înţeles eliberarea... curgând pe dinăuntru, macerând tot ce rămăsese viu.Ajunsă în dreptul icoanei Sfântului al cărui nume îl poartă şi-a adus aminte că niciodată nu i-a plăcut acesta, dorindu-şi de nenumărate ori să-l schimbe. Părintele ştia. Niciodată n-o certa, făcând-o să se simtă ca un copil răsfăţat.Şi de data asta o întreabă dacă e bine. Răspunsul pe care-l citeşte în zâmbetul şters nu-l mulţumeşte. Îi înmânează acatistul pentru sănătate. S-a prelungit coloana cu numele celor dragi. Îşi ia porţia de binecuvântare chiar dacă ştie că n-o merită, sufletul ei oscilând între cele două extreme şi se-ndreaptă către ieşire."Iartă-mă şi fă ce vrei cu mine! Dar ai grijă de cei dragi! Îţi mulţumesc pentru tot! Chiar şi pentru durere îţi mulţumesc! E semn că mai umblă-n mine o fărâmă de suflet..."În necredinţa ei se strecurase un "mulţumesc" şi un "iartă-mă".Îşi culese, cu grijă, timpul tolănit pe treptele de la intrare, făcând cale-ntoarsă pe strada care odinioară se numea strada Speranţei.


N. D.

Curățenie de primăvară

Curățenie de primăvară...nu mai miroase a fum de țigară în bucătăria, care acum își scoate pereții albi în afară, precum o femeie sânii voluptoși, pe care o pancardă invizibilă urlă din toți plămânii: ”privește dar nu atinge”.curățenie de primăvară ar trebui făcută și aici... inlăuntrul meu, unde totul e de-a valma ca și centrul capitalei, plin de buldozere și utilaje grele, mușcând care mai de care din buricul târgului...până și cămara s-a americanizat... de mâine va fi dresing-room. Toată lumea știe că așa mi-a venit, nu că sunt prea multe haine și că apartamentele ceaușiste sunt atat de mici încât mai transformi o cămară într-un șifonier. Cât de multe mărunțișuri trebuie aruncate... dumnezeule... de unde și cum s-au strâns?se sparge un borcan. cioburile lui le simt până în glandele lacrimogene. deci... asta era cauza pentru care zăpada de ieri se-mbrăca-n fustă roșie, dansând languros în parcul Tineretului, bătându-și joc de irișii mei...
-- Mai uită-te o dată înlăuntrul ăla... n-ai nimic de aruncat?-- Aș avea... dar... sunt mult prea adânci. nu e o simplă cămară.
Găsesc o sticlă cu vin(începută)... vin fin de la mama lui. cred că are vreo trei ani... l-am adus din Italia, pe vremea când îmi plăcea să zbor deasupra cuiburilor de cuci...ROSA REGALE...ce-ar fi să-mi pun un pahar? am și pahare speciale(încă mai am)...Chiar dacă nu consum îmi este destul de ușor să recunosc finețea licorii. săracul de el... a sfârșit, după o perioadă destul de lungă uitat într-o cămară ceaușistă, în interiorul unei necunoscătoare. nedegustat... având doar rolul stingerii vulcanului ori... somnul de după... pentru că... cine dracu mai e în stare să termine începuturile...?!
--- Totuși... de-acolo nu arunci nimic?--- Acum? sub amețeală? și dacă mâine îmi va fi dor de mine? de plinul ce-mi macină măruntaiele... pentru că... inimă de unde? am multe perechi de cizme, pantofi, care mai de care mai colorați ori mai înalți... dacă aveam o singură pereche de încălțări, poate acum știam că ea m-a trădat, împrăștiindu-mi mușchiul cardiac prin locurile pe unde am iubit, poate că aș fi avut pe cine lua la-ntrebări... așa... care dintre ele mi-au scurs, pe unde, sângele?afurisită cămară... mă dor pereții, acum goi. își înfige dinții în somnul meu și în vinul fin italian. își prăvălește fruntea în creștetul meu cu atâta putere de parcă ar vrea să mă arunce cu trup cu tot în curățenia de primăvară...afurisită cămară!
--- Care dintre ele...?


N. D.

TEMERI

Mi-e frică de moarte.Mi-e frică să vorbesc despre acest fenomen, pentru mine abscons. Consider că... încă nu mi-am îndeplinit sarcinile trasate pentru ceea ce se numeşte viaţă.Încerc s-o mint, spunându-i că sunt încă în perioada căutărilor de sine...Chiar dacă mă doare uneori lumea asta, parcă tot îmi doresc sa fi fost matusalemici...Şi dacă ar fi aşa cum se spune, înseamnă că în dimineaţa asta, mătuşa mea i-a înmânat tatălui meu, cuvintele nescrise pe care am rugat-o să i le aşeze cu grijă pe inima, acum verde, precum lacrimile pe care mi le-a lăsat moştenire.
Unii simt că îmbătrânesc atunci când urmaşii tind a prinde brazii din urmă, neştiind că, drumul se mişcă prea repede pentru paşii care vor ajunge la destinaţia finală, cu mult înainte de a realiza târziul.Eu simt că îmbătrânesc în momentele precum acesta când realizez că moartea a început a-şi înfige colţii în familia mea.Simt cum, parcă ar vrea să mă care, picătură cu picătură dincolo, rupându-mi, cu plecarea fiecărui membru, câte o bucată considerabilă, din suflet.Cărarea către cimitir se înteţeşte şi... mi-am jurat că n-o voi obișnui cu urma paşilor mei.Câte gărduleţe din metal voi mai putea căra pe umeri, anul acesta?Ca oricare femeie, ador florile.Însă... ca oricare om... urăsc să le cumpăr aşezate într-o anumită formă, într-un anumit număr par.Nu vreau să mi se insereze spusele..." acum... familia să-şi ia la revedere!"
Lasă-mă să respir, rogu-te! Nu prinde drag de lacrimile mele!


(martie 2009)

N. D.

1 Martie, cu drag

Sunt un om fericit! Poate că nu în fiecare clipă realizez. Uneori, privirile unor ochi nevinovați mă trag de manecă, subtil, amintindu-mi.
Aseară, fiind ocupată cu altceva am intrat mai târziu în dormitor, unde, lumina veiozei îmi dezvelea dansul hainelor și al rechizitelor împrastiate ostentativ și parcă intenționat în căldura camerei. Ce anume or fi căutând ciorapii pe noptieră... nu mi-am putut explica. Parcă niciodată n-a fost atâta haos. M-am aplecat să ridic pilota de pe covor și să acopăr somnul trupșorului chircit într-un colț. Câtă liniște putea să emane și câtă căldură... mi-a spulberat toată supărarea.Un miros necunoscut mi-a oprit gândurile și zâmbetul, forțându-mi privirile să caute, în tot vacarmul acela, sursa. Greu de deslușit, dar nu imposibil. Pe birou, printre hârtii șifonate și caiete împrăștiate, pe tastatura calculatorului, zăcea pur și simplu... o gerbera aproape ofilită. Sărmana floare... toată seara încercase să găsească drumul către mine și întâlnind obstacole a preferat să mă aștepte. Simțind că mai e ceva, încercând să pun cap la cap totul, descopăr litere mici și obosite de atâtea încercări, pe un bilețel care părea a fi mai degrabă ciornă, litere care strigau:"mami, am vrut să fiu primul care iți oferă un marțișor și n-am putut să aștept până mâine. Te iubesc!"
N-am putut nici măcar să mă ocup de floare. Am simțit că vreau să veghez somnul puiului meu. M-am strecurat lângă respirația liniștită, strângându-l la piept, atât cât să nu perturb acea liniște și lacrimile au așteptat dimineața, din teama de a nu face zgomot. Gândurile nu...
Și eu te iubesc, Lucian! Iubesc până și dezordinea pe care ai creat-o. Iubesc ciornele pe care ți-ai înșirat suflețelul!Și... da! Ai fost primul!

(martie 2009)

N. D.

Moartea unui OM (neresemnare)

Au trecut aproape şase luni de când viaţa m-a zvârlit iaraşi în braţele durerii. De data asta cu toată puterea. Se spune că niciodată nu eşti pregătit pentru pierderea cuiva drag, oricât de mult te-ai pregăti. Ce te faci însă dacă cel ce piere ţi-a fost toate la un loc, timp de-o viaţă? Prieten, model, dascăl si înainte de toate... părinte. Îmi doresc să-mi apară în vis. Să-i pot săruta mâinile ridate de nemiloasa bătrâneţe... să-i spun că l-am iubit şi că îi voi iubi amintirea câtă vreme voi putea respira. Îmi doresc sa-mi pot lua rămas bun. Lucru pe care nu l-am putut face atunci când brancarda a pornit spre terapie intensivă. Ar fi-nsemnat să-i spun cu necuvinte că nu se va mai întoarce în salon, ca şi alta dată. Avea încredere în mine şi neputinţa îmi oprea respiraţia.Se chinuia de câţiva ani. Ultimele luni au fost cumplite. Au tăiat din el, bucăţică cu bucăţică, trezindu-se după fiecare intervenţie cu aceeaşi luminiţă în ochi, de fiecare dată strălucind mai puţin. Morfina, administrată la trei ore, nu la şase, aşa cum era indicat nu-şi mai făcea efectul. Dar niciodată n-a zis că ar vrea să-i curme Dumnezeu suferinţa. Omul care de pe vremea când mă căţăram în copaci mi-a insuflat valori umane dar mai ales morale, având grijă să fie păstrate vii, chiar şi cu ultima suflare îmi dă o lecţie de viaţă.Luni/ 28 iulie/2008. ora 22.10. Toţi trei stăteam pe o bancă din curtea spitalului. Telefonul Ioanei a sunat si, doar privirea în care am citit un soi de urlet de fiară amestecat cu gemete... ne spunea că totul s-a sfârşit. Banca în care instinctiv mi-am înfipt unghiile îngheţase într-o clipă şi braţe nevazute mă imobilizau. Nu-mi voi ierta niciodată că atunci, durerea se împletea cu un fel de uşurare. Nu ştiu dacă din cauza nopţilor de nesomn ale ultimelor patru luni sau din cauza faptului că nu mai suportam să-l văd chinuindu-se. Îmi răsună şi acum în urechi:"nu mai pot, mă tată!"
Scările ce duceau la etajul întâi unde erau saloanele de terapie îmi apăsau umerii şi bucăţica de suflet pe care o simţeam în gât. Ne-a deschis uşa asistenta pe care o rugasem să aprindă o lumânare. "Dumnezeu să-l ierte!" În momentul acela simţeam că doar Dumnezeu e singurul în masură să-şi ceară iertare. Era ca o pată de culoare, impregnată în albul salonului. Nu-l mai văzusem de multă vreme atat de liniştit. Am căzut în genunchi, sărutându-i mâna inertă care nu se răcise. Puhoi de lacrimi se încăpăţânau să accepte adevărul şi să se scurgă. Fără voie, gândurile au zburat până acolo unde-mi puteam aminti.
L-am văzut plecând la serviciu, pedant, aranjându-şi mustaţa la care a renunţat în ultimii ani. Întotdeauna a purtat cravată. Dacă s-ar fi născut femeie ar fi fost o mare Doamnă. Îl conduceam la poartă, rugându-l să mă ia cu el cu trenul. 33 de ani a făcut naveta în Bucureşti, aducându-şi aportul societăţii la acelaşi loc de muncă. A fost respectat şi acolo ca şi în satul unde s-a născut, a copilărit şi a crescut trei copii, pe care nu i-a lovit decât cu privirea. Era suficientă atunci când greşeam. Îl priveam cu mare drag până se îndepărta, călcând potecuţa paralelă cu calea ferată care ducea spre gara comunei. Mergea drept, precum brazii pe care i-a adus de la Olăneşti când Ioana avea şapte luni. Sunt trei brazi în curtea din faţa casei. Toţi trei se plecau în faţa celui care călca apăsat pe aleea cimentuită de aceeaşi mână. Era un bărbat frumos. Îi străluceau luminiţele când ne privea. Ştia cum să nu se amestece în vieţile noastre, respectându-ne hotărârile, dorindu-şi doar să poată fi mândru de copiii lui. Aş fi vrut să-i spun cât de mândri sunt copiii lui...
Aceeaşi asistentă (ruşinată parcă) ne-a făcut semn că trebuie să plecăm. Nu mă puteam ridica. De parcă picioarele mi s-ar fi terminat la genunchi. Nici să mă târăsc nu puteam. Nici o parte a corpului nu mă mai asculta. Doar gândul că va trebui să-l las acolo îmi înţepa cu putere ceafa. Nu l-am lăsat singur în ultimele luni de spitalizare. Să-l las şi... să mă duc... unde? M-aş fi strecurat lângă el să-mi găsesc liniştea... să mă simt ocrotită. Aşa cum făceam în clasele primare când mă certa învăţătoarea.
Am ieşit pentru câteva clipe din starea în care mă cufundasem abia atunci când preotul spunea că "nea Dinu a fost un membru respectat al comunei şi că cei rămaşi vor omagia cum se cuvine." Apoi m-am trezit în faţa unei cruci din lemn de culoarea mahonului pe care scria cu vopsea albă "Dinu Alexandru". Gărduleţul din metal care-mi sprijinea durerea era prea mic pentru a-mi putea ţine acolo... tatăl. Nimeni. Doar groparii, aruncând ultimele lopeţi de pământ, prin ochii mei, cu atâta precizie, încât simţeam fiecare bolovan străbătându-mi corpul, lăsându-şi greutatea în unghiile de la picioare. Soarele de iulie ardea, oprindu-şi dogoarea în spinarea mea care luase forma unui nemişcat semn de întrebare, încercând să-mi încălzească tremurul.
A treia casă de la barieră. Două intrări. O poartă mare pentru garaj şi una mică. Ambele străbat curtea în dansul bolţilor de viţă-de-vie, vărsându-şi aleile la fiecare uşă a celor trei corpuri, nerăbdătoare fiind să-şi dea mâinile în faţa bucătăriei de vară. Toamna miroase a strugure copt şi a cetină. Gardul, din lemn cu ciment, garnisit cu vişini, cât este el de lung. Sădiţi la distanţă potrivită, atât cât să nu se loveasca între ei la maturitate. Niciodată nu mi-a trecut prin cap să-i număr. De ce tocmai acum? Toată priveliştea geme de prezenţa mâinilor lui. Din fundul grădinii, unde vara se lăfăie toate legumele pământului se aude o şoaptă "am trecut pe-aici". În fiecare primăvară mă suna şi-mi spunea "au înflorit vişinii, tată!" Adoram să-mi scald verdele, în flori de vişin. Intram în curte, unde la umbra unui alt vişin(bătrân) îşi scosese două fotolii de la maşina care ajunsese la fier vechi şi stăteam de vorbă cu o cafeluţă şi o ţigară, ore în şir. Din când în când trecea câte un localnic strigând "să trăieşti, nea Sandule!" şi vocea lui gravă răspundea cu acelaşi salut. Erau singurele vorbe care ne perturbau discuţiile.
Cum va fi primăvara viitoare fără el? Vor mai înflori, oare, vişinii? Încă mai caut puterea de a intra în curtea copilăriei mele. Voi reuşi să-mi domolesc durerea, până ce va lăstări poteca? Mi-am schimbat până şi rugăciunile. Ştiu că de undeva mă priveşte. Şi mai ştiu că mă va ierta pentru că n-am reuşit să-i ucid moartea.
Iartă-mă, Tată! Am nevoie să-mi tulburi somnul cu mângâierile mâinilor tale!


decembrie/2008

N. D.

JURNAL DE NOIEMBRIE (16)

Din clipa în care l-a cunoscut l-a numit ”vis”. Visul ei. Încă de pe atunci își netezește cu grijă, în fiecare seară, imaginea zâmbetului albastru precum valurile mării, deasupra pernei pe care își așază cu grijă pletele și gândurile, încercând să nu strivească sărutul. Se apropie Paștele, chiar dacă în sufletul ei este încă sfârșit de toamnă și inima cu greu pulsează sub covorul de frunze ruginii, pe care sarea lacrimilor n-a reușit decât să le macereze. Se simțea precum un deșert, cotrobăind prin propriile măruntaie fărâma de oază, chiar dacă știa că este, din creștet până-n glezne, doar nisip, scurgându-se printre degetele timpului nemilos care-i așeza în fiecare lacrimă câte un rid. O dureau din ce în ce mai tare ochii. Ochii și tălpile. Urma sărutului crestase până la sânge pielea călcătoare, care în acel noiembrie fusese ridicată pe un piedestal. Nimeni nu-i mai sărutase tălpile până atunci. A fost fericită! A fost atât de fericită...! Chiar dacă acum încearcă în zadar să aprindă lumini în noaptea ei, zâmbetul trist îi șoptește că undeva... într-un noiembrie, soarele a răsărit doar pentru ea și că i-a trimis zâmbete printre draperii, chiar și din spatele lunii, precum un copil care se ascunde după copaci, aruncând priviri discrete căutătorului... într-un noiembrie... Noapte frumoasă, vis!

N. D.