Moartea unui OM (neresemnare)

Au trecut aproape şase luni de când viaţa m-a zvârlit iaraşi în braţele durerii. De data asta cu toată puterea. Se spune că niciodată nu eşti pregătit pentru pierderea cuiva drag, oricât de mult te-ai pregăti. Ce te faci însă dacă cel ce piere ţi-a fost toate la un loc, timp de-o viaţă? Prieten, model, dascăl si înainte de toate... părinte. Îmi doresc să-mi apară în vis. Să-i pot săruta mâinile ridate de nemiloasa bătrâneţe... să-i spun că l-am iubit şi că îi voi iubi amintirea câtă vreme voi putea respira. Îmi doresc sa-mi pot lua rămas bun. Lucru pe care nu l-am putut face atunci când brancarda a pornit spre terapie intensivă. Ar fi-nsemnat să-i spun cu necuvinte că nu se va mai întoarce în salon, ca şi alta dată. Avea încredere în mine şi neputinţa îmi oprea respiraţia.Se chinuia de câţiva ani. Ultimele luni au fost cumplite. Au tăiat din el, bucăţică cu bucăţică, trezindu-se după fiecare intervenţie cu aceeaşi luminiţă în ochi, de fiecare dată strălucind mai puţin. Morfina, administrată la trei ore, nu la şase, aşa cum era indicat nu-şi mai făcea efectul. Dar niciodată n-a zis că ar vrea să-i curme Dumnezeu suferinţa. Omul care de pe vremea când mă căţăram în copaci mi-a insuflat valori umane dar mai ales morale, având grijă să fie păstrate vii, chiar şi cu ultima suflare îmi dă o lecţie de viaţă.Luni/ 28 iulie/2008. ora 22.10. Toţi trei stăteam pe o bancă din curtea spitalului. Telefonul Ioanei a sunat si, doar privirea în care am citit un soi de urlet de fiară amestecat cu gemete... ne spunea că totul s-a sfârşit. Banca în care instinctiv mi-am înfipt unghiile îngheţase într-o clipă şi braţe nevazute mă imobilizau. Nu-mi voi ierta niciodată că atunci, durerea se împletea cu un fel de uşurare. Nu ştiu dacă din cauza nopţilor de nesomn ale ultimelor patru luni sau din cauza faptului că nu mai suportam să-l văd chinuindu-se. Îmi răsună şi acum în urechi:"nu mai pot, mă tată!"
Scările ce duceau la etajul întâi unde erau saloanele de terapie îmi apăsau umerii şi bucăţica de suflet pe care o simţeam în gât. Ne-a deschis uşa asistenta pe care o rugasem să aprindă o lumânare. "Dumnezeu să-l ierte!" În momentul acela simţeam că doar Dumnezeu e singurul în masură să-şi ceară iertare. Era ca o pată de culoare, impregnată în albul salonului. Nu-l mai văzusem de multă vreme atat de liniştit. Am căzut în genunchi, sărutându-i mâna inertă care nu se răcise. Puhoi de lacrimi se încăpăţânau să accepte adevărul şi să se scurgă. Fără voie, gândurile au zburat până acolo unde-mi puteam aminti.
L-am văzut plecând la serviciu, pedant, aranjându-şi mustaţa la care a renunţat în ultimii ani. Întotdeauna a purtat cravată. Dacă s-ar fi născut femeie ar fi fost o mare Doamnă. Îl conduceam la poartă, rugându-l să mă ia cu el cu trenul. 33 de ani a făcut naveta în Bucureşti, aducându-şi aportul societăţii la acelaşi loc de muncă. A fost respectat şi acolo ca şi în satul unde s-a născut, a copilărit şi a crescut trei copii, pe care nu i-a lovit decât cu privirea. Era suficientă atunci când greşeam. Îl priveam cu mare drag până se îndepărta, călcând potecuţa paralelă cu calea ferată care ducea spre gara comunei. Mergea drept, precum brazii pe care i-a adus de la Olăneşti când Ioana avea şapte luni. Sunt trei brazi în curtea din faţa casei. Toţi trei se plecau în faţa celui care călca apăsat pe aleea cimentuită de aceeaşi mână. Era un bărbat frumos. Îi străluceau luminiţele când ne privea. Ştia cum să nu se amestece în vieţile noastre, respectându-ne hotărârile, dorindu-şi doar să poată fi mândru de copiii lui. Aş fi vrut să-i spun cât de mândri sunt copiii lui...
Aceeaşi asistentă (ruşinată parcă) ne-a făcut semn că trebuie să plecăm. Nu mă puteam ridica. De parcă picioarele mi s-ar fi terminat la genunchi. Nici să mă târăsc nu puteam. Nici o parte a corpului nu mă mai asculta. Doar gândul că va trebui să-l las acolo îmi înţepa cu putere ceafa. Nu l-am lăsat singur în ultimele luni de spitalizare. Să-l las şi... să mă duc... unde? M-aş fi strecurat lângă el să-mi găsesc liniştea... să mă simt ocrotită. Aşa cum făceam în clasele primare când mă certa învăţătoarea.
Am ieşit pentru câteva clipe din starea în care mă cufundasem abia atunci când preotul spunea că "nea Dinu a fost un membru respectat al comunei şi că cei rămaşi vor omagia cum se cuvine." Apoi m-am trezit în faţa unei cruci din lemn de culoarea mahonului pe care scria cu vopsea albă "Dinu Alexandru". Gărduleţul din metal care-mi sprijinea durerea era prea mic pentru a-mi putea ţine acolo... tatăl. Nimeni. Doar groparii, aruncând ultimele lopeţi de pământ, prin ochii mei, cu atâta precizie, încât simţeam fiecare bolovan străbătându-mi corpul, lăsându-şi greutatea în unghiile de la picioare. Soarele de iulie ardea, oprindu-şi dogoarea în spinarea mea care luase forma unui nemişcat semn de întrebare, încercând să-mi încălzească tremurul.
A treia casă de la barieră. Două intrări. O poartă mare pentru garaj şi una mică. Ambele străbat curtea în dansul bolţilor de viţă-de-vie, vărsându-şi aleile la fiecare uşă a celor trei corpuri, nerăbdătoare fiind să-şi dea mâinile în faţa bucătăriei de vară. Toamna miroase a strugure copt şi a cetină. Gardul, din lemn cu ciment, garnisit cu vişini, cât este el de lung. Sădiţi la distanţă potrivită, atât cât să nu se loveasca între ei la maturitate. Niciodată nu mi-a trecut prin cap să-i număr. De ce tocmai acum? Toată priveliştea geme de prezenţa mâinilor lui. Din fundul grădinii, unde vara se lăfăie toate legumele pământului se aude o şoaptă "am trecut pe-aici". În fiecare primăvară mă suna şi-mi spunea "au înflorit vişinii, tată!" Adoram să-mi scald verdele, în flori de vişin. Intram în curte, unde la umbra unui alt vişin(bătrân) îşi scosese două fotolii de la maşina care ajunsese la fier vechi şi stăteam de vorbă cu o cafeluţă şi o ţigară, ore în şir. Din când în când trecea câte un localnic strigând "să trăieşti, nea Sandule!" şi vocea lui gravă răspundea cu acelaşi salut. Erau singurele vorbe care ne perturbau discuţiile.
Cum va fi primăvara viitoare fără el? Vor mai înflori, oare, vişinii? Încă mai caut puterea de a intra în curtea copilăriei mele. Voi reuşi să-mi domolesc durerea, până ce va lăstări poteca? Mi-am schimbat până şi rugăciunile. Ştiu că de undeva mă priveşte. Şi mai ştiu că mă va ierta pentru că n-am reuşit să-i ucid moartea.
Iartă-mă, Tată! Am nevoie să-mi tulburi somnul cu mângâierile mâinilor tale!


decembrie/2008

N. D.

TROC

Timpul meu nu tace.
mă-ntoarce pe toate părţile
ca pe o brazdă de lut.
răsădeşte, începând de la tâmple
fire de margarete.
Îl rog să-ntoarcem priviri.
păşind înapoi,
cu picioarele, pline până la glezne
de nisipul mişcător al realitaţii.
muşcând întunericul vieţii
până la fereşti cu lumină.
irigând speranţe cu lacrimi de vis.
ascultând, cuminți, umbre ce alunecă-n mine.
Răgnetele sângelui tău străbat până aici
rugându-mă să-ţi mai curg prin vene
încă un veac măcar...
Cuvinte de dinaintea tăcerii
naufragiază
făcându-mă să rămân pod
suspendat între malurile depărtărilor.
Cu nebăgare de seamă
ne mângâiem retinele
în lumea aceasta în care
ne respirăm iubirile
prin camere şi taste.
Mâinile tremură a neputinţă
gemându-şi amorţeala.
Lacrimi pietrificându-se-n cădere
sapă obrazul, vărsându-se-n propria albie.

Mâine... voi încerca un troc...
Îi voi oferi timpului margarete, acum înflorite
în schimbul clipelor când braţele noastre
reuşeau să oprească nisipul clepsidrelor.



N.D

Invizibile trepte

Bună dimineața!
Dialogul cu viața
continuă.

Sacadat, pasul meu,
netârându-se-n mocirla credinței de azi
ridică, sprinten, aurora străbunilor
până acolo unde sunt eu.
pe grumaz
atârnă greu, glasul conștiinței.

Cineva...
în colțul celalalt al Universului,
nu știu cine anume
(cineva fără nume)
măsoară distanța
până la nivelul
unde-mi ridică viața
piciorul.
Îi recunosc trăsăturile.
și îndemnurile.
care n-ar trebui să se cheme porunci.
Și mâna
atentă la orice mișcare
la orice ridicare.
Atunci
îmi dau seama că-i prea departe
pentru a mă trage de guler.
Și... gresesc.
Când viața-mi pașește spre moarte
greșesc.
un pas și... înca unul...
de jur-împrejur--- suflete uitate,
ochi ce sfredelesc,
guri ce stau la pândă
se vor a-nghiți nopți de neizbândă
și iubiri furate.
În tot întunericu-acesta,
mă seceră privirile lui.---
---săgeți de foc, de dincolo de morminte
îmi spun cu necuvinte:
Ridică piciorul!
până la ceruri, dacă este nevoie.
până la ceruri!
Mă arde fiorul.
Mă ucid săgeți plecate spre mine,
prin flacără vie.
Mai bine...
m-ar trage de guler!

Adun forțele pământului
și le'nfig în saltul uriaș.


Trebuie să'nfrunt
adevărul.

focul necuvântului

până la ceruri, îmi ridic piciorul.
până la ceruri...


N. D.

APROAPE DE STELE

Fusese invitată de prieteni, la grătar.
Undeva, în mijlocul munților.
Inițial a refuzat.
Dar... s-a gândit că e bine să ia o gură de aer proaspăt,
un pic de verde din coline, un pic de viață.
Își așeză cu grijă, pe frunte,
baticul străveziu (răsucit ca o liană),
din mătase fină,
precum gândurile curate ale unei fecioare.
Și-a pus(special) ochelarii fumurii
cât toată fața, aproape...
meniți să-i acopere fluviul din priviri.
Pletele blonde se răsfirau rebel, în spatele mătăsii,
precum pârâuri reci, curgând din inimă de munte,
așteptând înserarea.
Așezându-se destul de departe,
încât să poată fi cu gândurile ei
și destul de aproape
încât să nu fie în veșnica-i singurătate.
Cu spatele spre zumzetul creat de vocile stinghere
și totuși împreună cu viața din ele.
cuprinzând în lentile toate piscurile verzi,
precum lacrima vieții.

Atunci...
a simțit.
fără să se-ntoarcă i-a spus:
-- Te-am simțit!
Ți-am simțit adierea, în fiecare dintre crestele munților
care mi-au crescut pe suflet, piatră cu piatră, de când ai plecat,
lăsându-mă la jumătatea zborului,
cu jumătate de aripă.
Ți-am simțit parfumul, în fiecare con din fiecare brad
care și-a rostit nemișcarea în bătaia vântului.
Te-am simțit!

Atunci...
o sută de brațe cu aromă, incontestabil știută,
așezându-se în spatele ei
au prins-o pe după umeri, strângând-o într-atât
încât, parcă ar fi vrut să o piardă înlăuntrul lor.
Precum o scoică, strângându-și la sân, perla.
aducându-i genunchii și palmele în semn de rugăciune,
către piept.
simțea freamătul săruturilor din ceafă. și respirația.
simțea cum se risipește o dată cu apusul
și în același timp, cum se strânge, miicindu-se într-atât
încât să încapă acolo unde a fost dintotdeauna.
în scoica ei
cu aromă de iubire și miros de tutun de pipă.
Sub lentilele mari se zbătea mareea,
vrând parcă... să irige clipa.
Știa ca va veni.
Chiar și... doar pentru o îmbrățișare în vârf de munte,
APROAPE DE STELE.
așa cum a promis.
Încercând să se-ntoarcă, precum un nenăscut în pântece...
a simțit că ceva doare. nu-și dădea seama dacă... lacrimile...
ori munții... ori verdele din brazi.
Dar o durea adânc.
până-n străfunduri.


Trezește-te făptură!
Ai ațipit o oră... doar...
Ți-e mâna stângă amorțită
de cât de tare ai strâns... visul tău la piept



N. D.