Rugăminte

Am zburat... o bucată de drum,
pe cerul nostru.
Aripă-n aripă am știut să ne desenăm zâmbete
deasupra norilor.
Când mi-am dat seama că ai rămas în urmă,
când am aflat că nu mai strigai
cu aceeași putere, toamnele noastre
a fost prea târziu.
precum un copil îndrazneț mă avântasem în necunoscut,
în depărtări albastre, înfruntând vânturile.
Atunci a urmat căderea.
numai că... vezi tu... viața mă rătăcise.
nu mai coboram lin pe valuri de mare.
în șoapte de speranță.
precum ele... valurile...
m-am izbit de stânci. ca un colaj le-am supus.
ori... m-au supus...
pentru că... oricât de mult am încercat
să regăsesc partea lipsă a trupului meu
n-am reușit.


-”O talpă-n plus... nu mai contează...
(au grăit ele... stâncile...)
chiar nu-nțelegi
că lumea voastră și-a cântat aminul?”


- Ba da, înțeleg! era un zbor de doi.
inevitabil final cu o singură aripă!
Doar că... am nevoie de partea lipsă.
Înapoiați-mi-o, voi, stâncilor!
chiar și așa...
peticită, cu urme adânci de tălpi de bocanc...
promit să nu mă mai înalț
atât de aproape de cerul cu numărul nouă,
pentru ca apoi să vă perturb liniștea.
cu lacrimi ce se vor auzi, lovindu-se de tălpile voastre,
precum clopote de notre-dame, în delir.
Înapoiați-mi-o, voi, stâncilor!
să pot coborî printre oameni
cu handicapul meu cel peticit
ascuns în spatele maștilor cu zâmbete.


N. D.