Moartea unui OM (neresemnare)

Au trecut aproape şase luni de când viaţa m-a zvârlit iaraşi în braţele durerii. De data asta cu toată puterea. Se spune că niciodată nu eşti pregătit pentru pierderea cuiva drag, oricât de mult te-ai pregăti. Ce te faci însă dacă cel ce piere ţi-a fost toate la un loc, timp de-o viaţă? Prieten, model, dascăl si înainte de toate... părinte. Îmi doresc să-mi apară în vis. Să-i pot săruta mâinile ridate de nemiloasa bătrâneţe... să-i spun că l-am iubit şi că îi voi iubi amintirea câtă vreme voi putea respira. Îmi doresc sa-mi pot lua rămas bun. Lucru pe care nu l-am putut face atunci când brancarda a pornit spre terapie intensivă. Ar fi-nsemnat să-i spun cu necuvinte că nu se va mai întoarce în salon, ca şi alta dată. Avea încredere în mine şi neputinţa îmi oprea respiraţia.Se chinuia de câţiva ani. Ultimele luni au fost cumplite. Au tăiat din el, bucăţică cu bucăţică, trezindu-se după fiecare intervenţie cu aceeaşi luminiţă în ochi, de fiecare dată strălucind mai puţin. Morfina, administrată la trei ore, nu la şase, aşa cum era indicat nu-şi mai făcea efectul. Dar niciodată n-a zis că ar vrea să-i curme Dumnezeu suferinţa. Omul care de pe vremea când mă căţăram în copaci mi-a insuflat valori umane dar mai ales morale, având grijă să fie păstrate vii, chiar şi cu ultima suflare îmi dă o lecţie de viaţă.Luni/ 28 iulie/2008. ora 22.10. Toţi trei stăteam pe o bancă din curtea spitalului. Telefonul Ioanei a sunat si, doar privirea în care am citit un soi de urlet de fiară amestecat cu gemete... ne spunea că totul s-a sfârşit. Banca în care instinctiv mi-am înfipt unghiile îngheţase într-o clipă şi braţe nevazute mă imobilizau. Nu-mi voi ierta niciodată că atunci, durerea se împletea cu un fel de uşurare. Nu ştiu dacă din cauza nopţilor de nesomn ale ultimelor patru luni sau din cauza faptului că nu mai suportam să-l văd chinuindu-se. Îmi răsună şi acum în urechi:"nu mai pot, mă tată!"
Scările ce duceau la etajul întâi unde erau saloanele de terapie îmi apăsau umerii şi bucăţica de suflet pe care o simţeam în gât. Ne-a deschis uşa asistenta pe care o rugasem să aprindă o lumânare. "Dumnezeu să-l ierte!" În momentul acela simţeam că doar Dumnezeu e singurul în masură să-şi ceară iertare. Era ca o pată de culoare, impregnată în albul salonului. Nu-l mai văzusem de multă vreme atat de liniştit. Am căzut în genunchi, sărutându-i mâna inertă care nu se răcise. Puhoi de lacrimi se încăpăţânau să accepte adevărul şi să se scurgă. Fără voie, gândurile au zburat până acolo unde-mi puteam aminti.
L-am văzut plecând la serviciu, pedant, aranjându-şi mustaţa la care a renunţat în ultimii ani. Întotdeauna a purtat cravată. Dacă s-ar fi născut femeie ar fi fost o mare Doamnă. Îl conduceam la poartă, rugându-l să mă ia cu el cu trenul. 33 de ani a făcut naveta în Bucureşti, aducându-şi aportul societăţii la acelaşi loc de muncă. A fost respectat şi acolo ca şi în satul unde s-a născut, a copilărit şi a crescut trei copii, pe care nu i-a lovit decât cu privirea. Era suficientă atunci când greşeam. Îl priveam cu mare drag până se îndepărta, călcând potecuţa paralelă cu calea ferată care ducea spre gara comunei. Mergea drept, precum brazii pe care i-a adus de la Olăneşti când Ioana avea şapte luni. Sunt trei brazi în curtea din faţa casei. Toţi trei se plecau în faţa celui care călca apăsat pe aleea cimentuită de aceeaşi mână. Era un bărbat frumos. Îi străluceau luminiţele când ne privea. Ştia cum să nu se amestece în vieţile noastre, respectându-ne hotărârile, dorindu-şi doar să poată fi mândru de copiii lui. Aş fi vrut să-i spun cât de mândri sunt copiii lui...
Aceeaşi asistentă (ruşinată parcă) ne-a făcut semn că trebuie să plecăm. Nu mă puteam ridica. De parcă picioarele mi s-ar fi terminat la genunchi. Nici să mă târăsc nu puteam. Nici o parte a corpului nu mă mai asculta. Doar gândul că va trebui să-l las acolo îmi înţepa cu putere ceafa. Nu l-am lăsat singur în ultimele luni de spitalizare. Să-l las şi... să mă duc... unde? M-aş fi strecurat lângă el să-mi găsesc liniştea... să mă simt ocrotită. Aşa cum făceam în clasele primare când mă certa învăţătoarea.
Am ieşit pentru câteva clipe din starea în care mă cufundasem abia atunci când preotul spunea că "nea Dinu a fost un membru respectat al comunei şi că cei rămaşi vor omagia cum se cuvine." Apoi m-am trezit în faţa unei cruci din lemn de culoarea mahonului pe care scria cu vopsea albă "Dinu Alexandru". Gărduleţul din metal care-mi sprijinea durerea era prea mic pentru a-mi putea ţine acolo... tatăl. Nimeni. Doar groparii, aruncând ultimele lopeţi de pământ, prin ochii mei, cu atâta precizie, încât simţeam fiecare bolovan străbătându-mi corpul, lăsându-şi greutatea în unghiile de la picioare. Soarele de iulie ardea, oprindu-şi dogoarea în spinarea mea care luase forma unui nemişcat semn de întrebare, încercând să-mi încălzească tremurul.
A treia casă de la barieră. Două intrări. O poartă mare pentru garaj şi una mică. Ambele străbat curtea în dansul bolţilor de viţă-de-vie, vărsându-şi aleile la fiecare uşă a celor trei corpuri, nerăbdătoare fiind să-şi dea mâinile în faţa bucătăriei de vară. Toamna miroase a strugure copt şi a cetină. Gardul, din lemn cu ciment, garnisit cu vişini, cât este el de lung. Sădiţi la distanţă potrivită, atât cât să nu se loveasca între ei la maturitate. Niciodată nu mi-a trecut prin cap să-i număr. De ce tocmai acum? Toată priveliştea geme de prezenţa mâinilor lui. Din fundul grădinii, unde vara se lăfăie toate legumele pământului se aude o şoaptă "am trecut pe-aici". În fiecare primăvară mă suna şi-mi spunea "au înflorit vişinii, tată!" Adoram să-mi scald verdele, în flori de vişin. Intram în curte, unde la umbra unui alt vişin(bătrân) îşi scosese două fotolii de la maşina care ajunsese la fier vechi şi stăteam de vorbă cu o cafeluţă şi o ţigară, ore în şir. Din când în când trecea câte un localnic strigând "să trăieşti, nea Sandule!" şi vocea lui gravă răspundea cu acelaşi salut. Erau singurele vorbe care ne perturbau discuţiile.
Cum va fi primăvara viitoare fără el? Vor mai înflori, oare, vişinii? Încă mai caut puterea de a intra în curtea copilăriei mele. Voi reuşi să-mi domolesc durerea, până ce va lăstări poteca? Mi-am schimbat până şi rugăciunile. Ştiu că de undeva mă priveşte. Şi mai ştiu că mă va ierta pentru că n-am reuşit să-i ucid moartea.
Iartă-mă, Tată! Am nevoie să-mi tulburi somnul cu mângâierile mâinilor tale!


decembrie/2008

N. D.

TROC

Timpul meu nu tace.
mă-ntoarce pe toate părţile
ca pe o brazdă de lut.
răsădeşte, începând de la tâmple
fire de margarete.
Îl rog să-ntoarcem priviri.
păşind înapoi,
cu picioarele, pline până la glezne
de nisipul mişcător al realitaţii.
muşcând întunericul vieţii
până la fereşti cu lumină.
irigând speranţe cu lacrimi de vis.
ascultând, cuminți, umbre ce alunecă-n mine.
Răgnetele sângelui tău străbat până aici
rugându-mă să-ţi mai curg prin vene
încă un veac măcar...
Cuvinte de dinaintea tăcerii
naufragiază
făcându-mă să rămân pod
suspendat între malurile depărtărilor.
Cu nebăgare de seamă
ne mângâiem retinele
în lumea aceasta în care
ne respirăm iubirile
prin camere şi taste.
Mâinile tremură a neputinţă
gemându-şi amorţeala.
Lacrimi pietrificându-se-n cădere
sapă obrazul, vărsându-se-n propria albie.

Mâine... voi încerca un troc...
Îi voi oferi timpului margarete, acum înflorite
în schimbul clipelor când braţele noastre
reuşeau să oprească nisipul clepsidrelor.



N.D

Invizibile trepte

Bună dimineața!
Dialogul cu viața
continuă.

Sacadat, pasul meu,
netârându-se-n mocirla credinței de azi
ridică, sprinten, aurora străbunilor
până acolo unde sunt eu.
pe grumaz
atârnă greu, glasul conștiinței.

Cineva...
în colțul celalalt al Universului,
nu știu cine anume
(cineva fără nume)
măsoară distanța
până la nivelul
unde-mi ridică viața
piciorul.
Îi recunosc trăsăturile.
și îndemnurile.
care n-ar trebui să se cheme porunci.
Și mâna
atentă la orice mișcare
la orice ridicare.
Atunci
îmi dau seama că-i prea departe
pentru a mă trage de guler.
Și... gresesc.
Când viața-mi pașește spre moarte
greșesc.
un pas și... înca unul...
de jur-împrejur--- suflete uitate,
ochi ce sfredelesc,
guri ce stau la pândă
se vor a-nghiți nopți de neizbândă
și iubiri furate.
În tot întunericu-acesta,
mă seceră privirile lui.---
---săgeți de foc, de dincolo de morminte
îmi spun cu necuvinte:
Ridică piciorul!
până la ceruri, dacă este nevoie.
până la ceruri!
Mă arde fiorul.
Mă ucid săgeți plecate spre mine,
prin flacără vie.
Mai bine...
m-ar trage de guler!

Adun forțele pământului
și le'nfig în saltul uriaș.


Trebuie să'nfrunt
adevărul.

focul necuvântului

până la ceruri, îmi ridic piciorul.
până la ceruri...


N. D.

APROAPE DE STELE

Fusese invitată de prieteni, la grătar.
Undeva, în mijlocul munților.
Inițial a refuzat.
Dar... s-a gândit că e bine să ia o gură de aer proaspăt,
un pic de verde din coline, un pic de viață.
Își așeză cu grijă, pe frunte,
baticul străveziu (răsucit ca o liană),
din mătase fină,
precum gândurile curate ale unei fecioare.
Și-a pus(special) ochelarii fumurii
cât toată fața, aproape...
meniți să-i acopere fluviul din priviri.
Pletele blonde se răsfirau rebel, în spatele mătăsii,
precum pârâuri reci, curgând din inimă de munte,
așteptând înserarea.
Așezându-se destul de departe,
încât să poată fi cu gândurile ei
și destul de aproape
încât să nu fie în veșnica-i singurătate.
Cu spatele spre zumzetul creat de vocile stinghere
și totuși împreună cu viața din ele.
cuprinzând în lentile toate piscurile verzi,
precum lacrima vieții.

Atunci...
a simțit.
fără să se-ntoarcă i-a spus:
-- Te-am simțit!
Ți-am simțit adierea, în fiecare dintre crestele munților
care mi-au crescut pe suflet, piatră cu piatră, de când ai plecat,
lăsându-mă la jumătatea zborului,
cu jumătate de aripă.
Ți-am simțit parfumul, în fiecare con din fiecare brad
care și-a rostit nemișcarea în bătaia vântului.
Te-am simțit!

Atunci...
o sută de brațe cu aromă, incontestabil știută,
așezându-se în spatele ei
au prins-o pe după umeri, strângând-o într-atât
încât, parcă ar fi vrut să o piardă înlăuntrul lor.
Precum o scoică, strângându-și la sân, perla.
aducându-i genunchii și palmele în semn de rugăciune,
către piept.
simțea freamătul săruturilor din ceafă. și respirația.
simțea cum se risipește o dată cu apusul
și în același timp, cum se strânge, miicindu-se într-atât
încât să încapă acolo unde a fost dintotdeauna.
în scoica ei
cu aromă de iubire și miros de tutun de pipă.
Sub lentilele mari se zbătea mareea,
vrând parcă... să irige clipa.
Știa ca va veni.
Chiar și... doar pentru o îmbrățișare în vârf de munte,
APROAPE DE STELE.
așa cum a promis.
Încercând să se-ntoarcă, precum un nenăscut în pântece...
a simțit că ceva doare. nu-și dădea seama dacă... lacrimile...
ori munții... ori verdele din brazi.
Dar o durea adânc.
până-n străfunduri.


Trezește-te făptură!
Ai ațipit o oră... doar...
Ți-e mâna stângă amorțită
de cât de tare ai strâns... visul tău la piept



N. D.

Neintitulabile(5)

Bat clopote în cartierul meu sărac.
E sărbătoare,
oare?
sau pur și simplu... bat?
Parcă mai ieri ningea
și totul era alb
nemulțimiți fiind
de zi, de frig sau moarte.
Dar pictorul luminii
în verde ne-a-mbrăcat.
E viață peste tot
dar nu mai știm a râde.
și nu mai știm să facem
din zi o sărbătoare.
Ne plângem existența
ca pe o rudă moartă
și am uitat să strângem
la piept, zâmbetul lumii.
ne-nfășurăm în plânset
și-n patima minciunii.
E soare, oameni buni!
și-o nouă zi de joi.
Să mulțumim că pruncii
ne râd în dimineți.
Că mamele ne cheamă,
că frații-s lângă noi,
că-i primăvară
iară
și-i floare de cais.
Bat clopote în cartierul meu sărac.
E sărbătoare,
oare?
sau pur și simplu... bat?

N.D.

Neintitulabile(2)

Accept și primăvara asta
Capricioasă cum sunt eu.
Dacă azi râd și nasc un soare
Sau de mă rog la Dumnezeu
Ori dac-așez verde în mare
E treaba mea. Îmi accept năpasta
Și jubilez unde vreau eu.
Ce-ți pasă, ție, chip de smoală
Dacă, azi, plouă cu catran
din ochii mei, în viața mea
Dacă sunt fake ori sunt reală?
Ce-ți pasă dacă ziua-mi grea
Mă nimicește ori mă scoală
din morți. Vom fierbe în cazan
la fel. Ori în grădini ne vom plimba.
Mă judeci tu? Cine ești, oare?
Vezi-ți de drum. Și eu de-al meu.

Accept și primăvara asta
Capricioasă cum sunt eu.

N.D.

IUBIRE, TU...

Am alergat, șerpuind, prin consecvența vieții,
căutându-te, scrutând orizonturi,
pe malul albastru unde ai promis
că aștepți să se facă ziuă.
Doar leșuri de pescăruși am descoperit
morți de inaniție.
Pe vremuri se hrăneau cu dragostea mea.
E întuneric aici.
Odinioară,
soarele strălucea în această perioadă a anului.
Lumina ochilor mei caută cu disperare o stea.
Nu știu cine și când
a adus atâția bolovani pe plaja,
cândva netedă și jucăușă.
În golful unde se cântau cuvinte ce slăveau iubirea
s-au strâns ciorile
ca pentru un ospăț sănătos.
Nu se mai aude nici o clapă de pian.
E mai întuneric decât în cea mai neagră noapte.
Valuri furioase... sting și ele flăcări
ale unui foc de tabără, uitat aprins.
Ceasul s-a oprit în dreptul lui noiembrie.
Anotimpul acesta nu-mi este cunoscut.
Alerg despletită, cu tălpile goale
căutând imortele.
Măcar o culoare să pot recunoaște
din curcubeul ce stătea mărturie iubirii.
E vânăt totul,
de parcă marea ar fi murit de multă vreme
și omenirea a uitat să-ngroape șoapte,
la marginea pământului.
Ai văzut vreodată cum mor libelulele?
Au aripile acelea transparente și firave.
Mor cu ele deschise către ceruri,
de parcă se așteaptă să zboare într- altă galaxie.
Unde să te mai caut?
Atâtea lumini stinse...
Spre larguri de mare pornit-ai,
neștiind că s-a anunțat furtună.
Întoarce-te la mal, iubirea mea!
Vino să luminezi țărmul acesta, binecuvântat.
Doar așa vor învia pescărușii.
Iar cârdul de ciori va poposi la alt parastas.


N. D.

Te mai iubesc și-acum

Te mai iubesc și-acum
Când timpul
ar vrea să-și spună cuvântul
Și când necuvinte s-adapă
din noi
Când rece-i pământul
Când ploaia de lacrimi e caldă
Când valul de mare
se-mparte la doi
Îmi amintesc și-acum
Cum mângâie vraja
nisipul
ce tălpile goale sărută
Cum zâmbetul tău mă-nfierbântă
Cum gândul m-adoarme
pe-aripă de dor
Cum cerul din ochii-ți
mă-ndeamnă la zbor
printre nori
Câți ani au trecut
de când mi-ai atins înlăuntrul?
ori...
câți au trecut de la primul sărut?
și patul de flori
încă-i viu
Clepsidrei îi e teamă să curgă
Te mai aștept și-acum
La porți de iubire
închise
Cu brațele-ntinse
spre cer
Rotește pământul
iubiri
Și valul de mare împarte la doi
Și timpul își spune cuvântul
Și toamne vor trece
prin noi
Iar eu...
te mai iubesc și-acum!

N. D.

Rugă pentru copii

Ține-i, Doamne, TU, frumoși
pe copiii noștri, toți!
Dă-le zâmbet, sănătate
Și ferește-i, TU, de toate
Fă să fie calea vieții
Ca soarele dimineții
Fă să strălucească anii
Și înlătură satanii
Adu grija Bolților
Peste negrul nopților
Dă-le tot ce-i mai frumos
Dă-le cântecul duios
Ocrotirea cea de mamă
Dă-le pasul fără teamă
Dă-le noroc cât un munte
Sărutările pe frunte
Frumusețea anilor
Și părinți orfanilor
Dă-le-mbrățișări de frați
Și mândriile de tați
Ține-i, Doamne, pe copii
căci... numai mamă să nu fii!

N.D.

Copilului meu

TU... mi-ai murit de-atâtea ori în brațe
Dar Dumnezeu nu te-a lăsat să pleci.
Știa EL că nu voi respira în noapte,
că diminețile vor fi cu mult mai reci.

Știa că soarele nu îmi va mai zâmbi
Și că nicicând nu-mi voi găsi cărarea.
A vrut EL, Bunul, să te lase-aici,
Copilul meu cu ochii precum marea.

Ai fost supus la grele încercări.
De dragul meu, din morți te-ai ridicat.
A fost ca în legendele străbune:
Copilul bun plătește un păcat.

În genunchi, azi, implor și cer și Dumnezeu
Să îmi zâmbești atâta cât trăiesc.
Să fii tu bine. Și voi fi și eu.
În genunchi, azi, mă rog și mulțumesc!


N.D.

Retorice

Unde-ți sunt unghiile, Doamnă
pe care le-nfigeai în cer?
Unde-ți sunt ochii plini de geană,
Unde ți-e visul tău stingher?
Le-ai rătăcit pe toate-n toamnă,
crezând că totu-i efemer.
Tristețea... n-ai lăsat-o, Doamnă.
Nici lacrima ce-ai plâns-o ieri.
Unde ți-e primăvara, Doamnă
și zâmbetul și... tinerețea?
Pe cine sufletul condamnă
și... ce-ai să faci tu cu noblețea?
Au învățat, oare, ce-nseamnă
și... care este diferența?
Să fii văzută cum ești, Doamnă...
și... nu la braț cu frumusețea.
Din părul blond picură stele.
Cresc margarete la ureche.
Acum când vrei să zbori cu ele
Unde ți-e sufletul pereche?

N.D.

Tatălui meu

Jucăușă, o rază îmi adie prin pleată.
Azi mi-e dor iar de tine și de mâna ta dreaptă.
Ai plecat prea devreme și-ai luat doruri cu tine,
Mângâieri și săruturi și bucata din mine.

Din pământul ce-l sprijini iar răsar dimineți.
Și-nnoptează-n potecă fir de iarbă și vieți.
A venit primăvara. Îți înfloresc pomii iar
La picioare ți-am pus lămâiță și jar.

Să-ți miroasă a mine și pe lumea cealaltă.
Iar mi-e dor azi de tine și de mâna ta dreaptă.
I-ai văzut? Au crescut. Sunt ca brazii de verzi.
Știu că tu de acolo îi săruți și-i veghezi.

Știu că seara mai vii și îmi bați în fereastră.
Îmi zâmbești și îmi spui de laguna albastră.
Îmi așterni la picioare copilăria mea toată.
Sărut ochii azi tată! Sărut mâna ta dreaptă!

N.D.

MARTIE

La mulți ani, MAMĂ!
Ți-am adus în dar versuri.
Din ochii-ți de jad
se nasc Universuri
acum... că mă vezi.
Sărută-mi lacrimi verzi
ce se-apleacă
să-ți simtă palma
din care crește pământ.
Până și azi
vrei să-mi culegi mistere
și să-mi aduni durere
de sub fondul de ten.
Îmi spui ”La mulți ani” din priviri
pentru că azi
urcăm aceeași treaptă.
Ai vrea să-mi așezi nemuriri
pe creștet.
Femeie sunt azi, ca și tine.
copilul de ieri a plecat.
Îmi spui că în suflet bătrân
l-ai pus la păstrat?
Ai multe tăceri în cuvinte.
În pașii tăi s-au oprit mersuri.
Dar azi ești femeie.
nu doar un părinte.
La mulți ani, MAMĂ!
Ți-am adus în dar... Universuri.



N. D

NEINTITULABILE (4)

”Litterae scripta manet, volant irrevocabile verbum”

Am tot dat, viața asta, ce-am avut în desagă.
Am dat zâmbet, cuvinte și iubirea întreagă.
N-am luat niciodată ce nu mi-a fost permis.
Și dureri am primit, așezându-le-n scris.
Am pictat, ani, cu ele, file-ntregi pe o carte
Și, sfârșind-o-ntr-o zi, am trecut mai departe.
Am pictat ceruri, lună și chiar stelele toate.
Continente albastre am pictat în păcate.
Și ploaia-am zugrăvit-o în lacrimi nepermise.
Și dorurile toate pe soare îmi sunt scrise.
Dar... sfârșindu-le ieri, am trecut mai departe.
Rămânând, în sertar, cu trei semne de carte,
Lumânarea aprinsă de e zi sau e noapte,
Pe obraz și grumaz... patru lacrimi uscate.
Șevaletul e gol, alb ca sufletul meu.
Din culori țipătoare mă tot strigă mereu,
Cea durere din mine. Drum să iasă ar vrea.
Am pictat-o-n cuvinte. Și cu ea... viața mea.
Îmi doresc azi și mâine, pași să trec mai departe
Și, cu suflet deschis, să pictez zi și noapte.


N.D.

Aș face...

Cireșe coapte ți-aș pune la urechi
Așa cum mi le așezai odinioară.
Iar la picioare... cetățile străvechi.
Și te-aș trimite în tabere de vară.

Ți-aș scrie o a doua aniversare.
Din stele ți-aș aduce frumusețe.
Aș coborî și razele de soare
Să-ți spăl cu ele boli și bătrânețe.

De-ar plânge cerul cu mărgăritare
Le-aș împleti cu tâmpla ta cea blândă.
Și când va fi să se ivească-n cale,
Ea... moartea, sluta, poate le confundă...

Ți-aș da, azi, anii mei și iarba din poteci
Și fluturii ce zboară printre vii
Te-aș naște eu dacă va fi să pleci,
Măicuța mea cu soare în priviri...

N.D.

Dă-mi, Doamne!

Prea multe toamne plâng în versurile mele.
Prea multă suferință îmbracă, azi, seninul.
Și, noaptea, prea mult caut cu inima prin stele
Făclia ce-mi aprinse de multe ori destinul.

Mă iert, azi, c-am iubit până la dezonoare.
De-ar fi să îmi mai dai, pășind, încă o viață
La fel iubi-voi. La fel voi plânge-n mare
Și tot desculță-oi merge prin lanul cu verdeață.

Dă-mi, Doamne, înc-o dată, doi pași de tinerețe!
Să pot relua, cumva, trei lacrimi într-o gară.
Să pot, zâmbind, cerși a soarelui binețe.
Să pot trăi durerea, iubirea mea hoinară

Căci fără ea nimic nu-i. Nici toamne nu-s. Nici eu.
Și totul mi-e străin. Nu simt că mai trăiesc.
Și-așa mă rog, în noapte, la bunul Dumnezeu
Chiar dacă sufăr iar... să-mi dea să mai iubesc.


N.D.