Un cub de sare

Nu mă regăsesc în umbra amintirilor
nu-mi dă pace strigătul dimineților
ce vesel era când zbura către vis
acum e-al nimănui. încearcă sa răzbată
și... n-are către unde.
și-atunci... se chinuie în mine
strivindu-mi măruntaiele
și pașii către... nicăieri
îmbătrânesc murind
și mor îmbătrânind
puțin câte puțin.
credeam că timpul vindecă rănile.
dar... nu e deloc așa.
în fiecare zi, lacrimile vor să audă voci
să citească cuvinte
și mă transform în lut în fiecare zi
și-n fiecare noapte caut să plutesc în vise.
dar...
în zadar.
pentru că strigăte se opresc în mine
strivindu-mi măruntaiele.
și...străzile orașului plâng toamna mea
ori eu îmi plâng toamna pe străzi întortocheate
ori.... toamna plânge în mine pe străzi pustii...
nimeni nu știe
nici eu nu știu
doar simt. simt că... lacrimile urmelor
mă vor transforma curând în sare.
Poate cândva, oamenii își vor potoli setea
rupându-mă bucată cu bucată.



N. D.