Azi... plânge toamna-n mine

Îmi plânge timpu-n ceafă
și pe umeri.
îmi dezgolește tremur și simțiri.
e sec iar vântu'albastru
din priviri.
și riduri lângă tâmpla dreaptă dor.
Azi...
plânge toamna-n mine,
cătându-și iar cărări de fum.
Clipe-adormite par străine.
Trăiri ce mor puțin câte puțin,
înlănțuite-n timpul ce-a rămas.
Doar brațul meu e cel care-mi ridică
genunchiul amorțit, spălat cu sare.
Privesc din nou vaporu'n zare,
ducând cu el spre Minulescu,
”trei lacrimi reci de călătoare”.
Și, poate mâine voi rămâne vis
îndepărtat, însingurat și rece.
ori poate mâine voi deveni trecut.
Dar astăzi... plânge toamna-n mine.
Cuvinte se transformă în mormânt.
și tac...


N. D.