M-am învelit cu cerul tău cândva...

Îți amintești, iubite?
Prindeam cerul cu mâinile goale,
așezându-i albastrul peste tot...
pe tălpi, pe guri,
pe umerii împovărați de griji.
În dreptul inimilor se-ntindea, suav,
curcubeul.
Era întuneric afară,
dar mâinile noastre frământau lumină.
Câte o stea răzleață
se așeza ușor pe lobul urechii stângi,
ca un fulg de nea,
într-o iarnă liniștită,
și râdea.
Aduceam noaptea și ziua, laolaltă,
în așternuturile noastre.
Cinci anotimpuri ne legănau
cu... toate brațele.
Marea și munții dansau la ferestre
pe muzică nenăscută.
Păsări multicolore
duceau în ciocuri ghirlande de flori.
Căutai, în tine, mai multe guri
cu care să-mi acoperi goliciunile.
Iar eu...
mă înveleam, ușor, cu... cerul tău...

N. D.

COȘMAR

Am visat că... murise poezia.
Că nu era vers nicăieri.
Lumea--- un covor de frunze moarte,
fără de-nceput și fără de sfârșit.
Nu știam ce mă doare.
Mă durea Minulescu.
Îl simțeam ca pe-o făptură
cunoscută,
neștiind de unde și cum anume.
A fost ca atunci când mi-am pierdut Iubirea.
Un hău ne'nțeles se-ntindea în mine,
împingându-mi sângele, prin vene,
până în mijlocul toracelui.
Ceasul din perete se oprise
în dreptul lui noiembrie.
Luna era neagră
și... ploua.
Pescărușii, până mai ieri, păsările mării
se transformaseră-n dragoni suflând flăcări.
Spini înțeleniți îmi sângerau tălpile,
nelăsând drum către un curcubeu.
Trăgeam cu brațele funii de nori,
căutând, cu disperare, o rimă,
implorând pentru o rază de soare.
Am visat că... murise poezia.
A fost ca atunci când mi-am pierdut Iubirea.
Doar că... acum s-a făcut dimineață.

N. D.