TEMERI

Mi-e frică de moarte.
Mi-e frică să vorbesc despre acest fenomen, pentru mine ne'nțeles. Consider că nu mi-am îndeplinit sarcinile trasate pentru ceea ce se numeşte viaţă.
Încerc s-o mint, spunându-i că sunt încă în perioada căutărilor de sine...
Chiar dacă mă doare uneori lumea asta, parcă tot îmi doresc sa fi fost matusalemici...
Şi dacă ar fi aşa cum se spune înseamnă că în dimineaţa asta mătuşa mea i-a înmânat tatălui meu cuvintele nescrise pe care am rugat-o să i le aşeze cu grijă pe inima, acum verde precum lacrimile pe care mi le-a lăsat moştenire.

Unii simt că îmbătrânesc atunci când urmaşii tind a prinde brazii din urmă, neştiind că drumul se mişcă prea repede pentru paşii care vor ajunge la destinaţia finală cu mult înainte de a realiza târziul.
Eu simt că îmbătrânesc în momente precum acesta, când realizez că moartea a început a-şi înfige colţii în familia mea.
Simt cum, parcă ar vrea să mă care picătură cu picătură dincolo, rupându-mi, cu plecarea fiecărui membru, câte o bucată considerabilă din suflet.
Cărarea către cimitir se înteţeşte şi... mi-am jurat că n-o voi obișnui cu urma paşilor mei.
Câte gărduleţe din metal voi mai putea căra pe umeri, anul acesta?
Ca oricare femeie, ador florile.
Însă, ca oricare om, urăsc să le cumpăr aşezate într-o anumită formă, într-un număr par.
Nu vreau să mi se insereze spusele" acum... familia să-şi ia la revedere!"

Lasă-mă să respir, rogu-te! Nu prinde drag de lacrimile mele!

(martie 2009)


N. D.