Prea multe toamne plâng în versurile mele.
Prea multă suferință îmbracă, azi, seninul.
Și, noaptea, prea mult caut cu inima prin stele
Făclia ce-mi aprinse de multe ori destinul.
Mă iert, azi, c-am iubit până la dezonoare.
De-ar fi să îmi mai dai, pășind, încă o viață
La fel iubi-voi. La fel voi plânge-n mare
Și tot desculță-oi merge prin lanul cu verdeață.
Dă-mi, Doamne, înc-o dată, doi pași de tinerețe!
Să pot relua, cumva, trei lacrimi într-o gară.
Să pot, zâmbind, cerși a soarelui binețe.
Să pot trăi durerea, iubirea mea hoinară
Căci fără ea nimic nu-i. Nici toamne nu-s. Nici eu.
Și totul mi-e străin. Nu simt că mai trăiesc.
Și-așa mă rog, în noapte, la bunul Dumnezeu
Chiar dacă sufăr iar... să-mi dea să mai iubesc.
N.D.
