MĂȘTI

Mă bucură mâna
şi tremurul de dincolo de fir
de la capătul nopţilor de neodihnă
ce-ngaimă, printre cuvinte,
chemări de dor nerostite.
Dar... nu mai pot, măicuţă!
mai slabă-s decât tine.
Îmi spun că va fi mai uşor
să car doar lipsa vocii tremurânde.
căci sufletul şi-a aruncat veşmintele,
toate deodată,
în vara anului trecut.
o mână transparentă
le-a prăvălit odată cu ţărâna,
la tata în mormânt.
Nu râde, mamă!
Eu ştiu că nu e râsul tău.
Cu o mână sprijini vocea
cu celelalte nouă
cu care ne-ai crescut,
îţi ştergi lacrimile
în care ai pus toată singurătatea
vrând să le ascunzi clipocitul
de auzul meu.
Dar eu ştiu, mamă!
Tăcerea mea
nu înseamnă că sunt atentă la poveştile tale
despre vecina care-ţi calcă pragul
ori despre ştirile de la ora cinci.
Îmi sprijin vocea cu umărul.
pentru că mâinile-amândouă
se zbat să ascunda, de tine, potopul.
Nu mai râd, mamă.
Tu simţi că nu e râsul meu
şi te doare
mai tare decât te dor toate bolile
pe care ai învăţat să ţi le faci prietene.
Dar eu...
eu sunt mai slabă decât tine.
Ajută-mă, mamă!
cum mă ajutai
pe vremea când măsuram un metru
şi-mi împleteai speranţe în cosiţe.
Ajută-mi paşii să regăsească drumul
Întinde-ţi către mine toate palmele.
Acoperă-mi cu ele, pe rând,
toate rănile din suflet.
Redă-i veşmintele
de dincolo de mormânt.
Şi... nu mai râde.


N. D.