Iubite, au înflorit, iarăși, salcâmii.
Nisipul meu din suflet s-a-mbătat.
Mirosul lor a rechemat străinii
Din amintiri -ieri- puse la păstrat.
Iubite, toamna noastră e departe.
Departe-i și-al iubirii jurământ.
În anotimpuri viața mă împarte.
Mi-e toamnă azi, mă plec înspre pământ.
Pe tâmpla vieții am așezat cuvinte
Ce tind să se transforme-n poezie.
Curg simțuri calde iar printre morminte
Chiar dacă timpu-mi stă, azi, mărturie.
Poate că trupul mi-a îmbătrânit...
Și ridurile se hrănesc cu mine.
Dar eu tot dreaptă stau. N-am obosit.
Nu știu sa fiu un ”altfel” spre ”mai bine”.
Azi, sufletul îmi cere primăvară.
Nu știe el că... offf... trecut-a timpul!
Ar zbengui, desculț, ca odinioară,
Nerespectând clepsidra, ori nisipul.
Un suflet nu îmbătrânește și nu moare.
Aleargă, aprig, prin flori de salcâmi.
Iubite, tu, răspunde-mi la-ntrebare!
Cum ar fi fost să ne naștem... bătrâni?
N. D.
