Nicicând... niciunde...

Îmi picură verde penelul
În scrisuri
ce... sfinte îmi sunt .
cu mine încep eu duelul
când,
marea-mi plouă-n suflet
și cerul pe veșmânt.
copacii se apleacă
să-mi mângâie suspinul,
șoptindu-mi cine sunt
eu
și unde
să-mi îngrop veninul.
căci,
de-l îngrop în mine,
niciunde
nu mă voi regăsi.
de va fi toamnă mâine,
eu toamna mea voi fi.
voi bate vânt cu ploaie
în sufletul hoinar
și-mi voi privi șiroaie
lacrimi
pe stinsul meu amnar--
--trecutul.
Veninul,
de-aș îngropa-n poiană,
copacii ar muri.
și nici o buruiană
n-ar supraviețui.
de-aș arunca spre ceruri,
veninul,
soarele-ar sta în cețuri.
aș omorî seninul.
vreau să adorm iar clipa
chiar dacă din vulcan
se-adapă.
și când privesc oglinda
în jurul meu--doar cearcăn.
în umblet plânge pasul
ce-n verde se ascunde
până la glezne. glasul
se-ndreaptă către...unde?



N. D.