Un simplu ”ieri”

Lăsați-mă să cred în lumea mea, orbește!
În pasul doi și-n glas de înțelept.
Lăsați-mi inima să-mi bată-n piept!
Trezind cuvânt ce-n suflet odihnește.

Cine sunt eu? și... ce mă definește?
Pământ îmi sunt. Și apă. Și dureri.
Zbucium îmi sunt, dorindu-și mângâieri.
și-o singură aripă ce încă mai plutește.

Îmi sunt căderea lunii înspre seri
și verde sunt în curcubeu perfect.
Sunt limba care cântă-n dialect
plângând pe frunze de bătrâni străjeri.

Căci m-am încoronat în lumea lui
și-am abdicat când viața m-a vândut.
Dacă am câștigat ori am pierdut
oricum nu pasă astăzi nimănui.

Am încercat să pun culoare în penet
și viață în penumbra dinspre seară.
Am pus crâmpei de cer pe coardă de vioară.
De unde vin? și... încotro mă-ndrept?

De pretutindeni și de nicăieri.
Ca o furtună într-o zi de vară.
Și soare sunt și... noapte mă-mpresoară.
Și necuvinte pun în netăceri.

Îmi strâng la piept cearceaful cu dureri
lăsând în urmă picuri de penel.
ce-am însemnat? un zâmbet, din multele la fel.
O amintire sunt. un simplu... ”ieri”.


N. D.