Sărutul celor două Doamne

M-am întors în timp. Am reușit să rămân patru zile în lumea care odinioară îmi oferea sărbători frumoase. Se păstrează multe tradiții pe care oamenii de azi le cred uitate. De la vopsitul copacilor cu soluție de var la Denia din vinerea mare unde se strânge tot satul. Mersul în cimitir unde chiar și morții simt atmosfera. Flori și lumânări aprinse peste tot, oameni cunoscuți ori mai puțin cunoscuți.
Slujba părintelui Florian auzindu-se în tot satul, apoi focul uriaș din noaptea de Înviere, urmând aducerea Luminii Sfinte în toate casele, masa de Paște, înconjurați fiind de rude, prieteni, familie.
Mama nu gustă din bucate până nu le dă morților porția de belșug și lumânarea aprinsă. Mă gândesc cu groază cum voi putea rândui toate astea atunci când va trebui să împart pentru ea, înainte ca eu să gust. De câte ori face un lucru care ține de tradiție îmi spune să iau aminte.
-- Uite, mamă, așa se face. Bagă la cap. Cât o să mai fiu?
-- Off, draga mea, sper să fii mult timp de-acum încolo. Pentru că sunt multe lucruri pe care sufletul și mintea mea refuză să le învețe. Unul dintre cele multe ar fi coliva. Nimeni nu fierbe, nimeni nu ornează coliva așa cum o faci tu. Și pe tine te doare grâul la fel de tare?
Seamănă cu bunica. Eram copil atunci cand s-a stins, dar bunătatea bunicii mele n-o pot uita. Iar mama seamănă cu ea. Parcă și baticul care îi acoperă margaretele e ca cel al bunicii. A fost o femeie frumoasă, mama. Privesc, în clipele mele de aduceri aminte, pozele. Chiar dacă îngălbenite de vreme, din ele săgeată flăcări ce nu se vor stinge. Aș fi vrut să moștenesc superbele bucle ale mamei și "viața" cu care a înzestrat-o cerul. Dumnezeule... cât era de frumoasă! Acum, îmbrăcată în negru, pare și mai mică. Ochii, ca două opaițe, au închis înăuntrul lor flăcări care... odinioară își făceau simțită prezența chiar și în somn. Mâinile, ale căror mângâieri sunt din ce în ce mai dese și mai expresive, de parcă mi-ar spune că nu m-au simțit suficient, sunt crăpate și schimonosite de vreme și de boli încât mă-ntreb de multe ori dacă sunt ale ei. Fața îi este brăzdată de amestecul de ploaie cu vânt pe care l-a înfruntat pe tot parcursul drumului. Umerii... în locul lor tronează doi munți de trecut sub greutatea cărora nu se pleacă. Doar vocea i-a rămas neschimbată și uneori îmi lasă impresia că e singura care ține moartea la distanță. Vorbește râzând despre ea de parcă ar fi sigură de linia trasă, unde a scris:"N-ai voie, încă, să treci!" Ai crede că-i plină de viață pentru încă o sută de ani. Într-o noapte mă voi preface în mireasmă... voi pătrunde pe nesimțite în odaița ei și îi voi culege lacrimă cu lacrimă din așternutul unde își leagănă, în nesomn, singurătatea.
Poate că au îmbătrânit satele romanești, dar eu l-am simțit altfel pe al meu zilele astea. Tânăr, împrospătat, plin de viață, frumos.
M-am întâlnit cu învățătoarea care mi-a pregătit pașii către viață. Chiar dacă a îmbătrânit foarte mult, eu am avut în fața mea aceeași femeie frumoasă, impozantă, fermă și... Doamnă.
”Doamnă” este un apelativ întâlnit la fiecare pas. Pentru mine, acest cuvânt nu înseamnă ”femeie”. Pentru mine, acest cuvânt înseamnă respect și atitudine. Doamna mea învățătoare. Acum mică și aproape nevăzătoare. Am scăpat, printre zâmbete și îmbrățișări, câteva lacrimi.
Își aducea aminte de codițele mele, în care mama îmi împletea vise și speranțe, legându-le la capete cu fundă albă, pentru ca nu cumva să se rătăcească vreunul în jocurile mele de peste zi. Își aducea aminte de premii și de pasiunea mea pentru literatură, de cât de bine se contura cravata de pionier în jurul gâtului.
Cum să nu plângi? Cum să nu-ți vină să o mângâi pe creștet, așa cum dânsa facea acum câteva decenii cu tine?
Cum să nu strângi în brațe vocea tremurândă, când iti invocă atâtea amintiri? M-au sărutat cele două Doamne ale sufletului meu. Ce-mi pot dori mai mult?
Miroase a curat și-a sărbătoare. Miroase a liniște sufletească.

aprilie 2012

N.D.

JURNAL DE NOIEMBRIE (23)

Apăsător, fierbinte este aerul din apartament. Duminică. Linişte. Doar ploaia se încăpăţânează să-i strige "nu ieşi! te dezgolesc de gânduri!" Cele câteva trepte de la intrare erau alunecoase şi reci. Atât de reci, încât le simţea prin tălpile cizmelor, până-n venele unde ar fi trebuit să-i curgă sânge. Nimeni pe stradă. Putea trece neobservată. De parcă... cineva ar fi putut face diferenţa între ploaie şi lacrimi...
Toată marea care cu o săptămână în urmă îi cânta iubirea se revărsa acum, prin nori, asupra ei. La fel ploua şi când părăsise aeroportul.
Parcul era pustiu. Ca şi adâncurile fiinţei ei. Frunzele căzute scârţâiau sub greutatea sufletului. Pe o bancă înfrigurată se oprise una, de parcă n-ar fi vrut să atingă pământul. Era întreagă şi atât de ruginie... ca şi gândurile care se-mpiedicau în lacrimi. A ridicat-o. Picăturile o făceau să tremure. Privirea căută, inconştient parcă, un brad. Dacă i-ar fi dus un con, o frunza şi miros de toamnă, lucrurile ar fi avut alt curs? Dar... i-a dus dragostea şi poezia şi... vibraţiile. Dintr-o dată, gândurile i-au zburat în camera unde pluteau vise împletite cu fum de ţigară şi miros de iubire. De-ar fi putut să oprească timpul atunci... de-ar fi putut să se piardă în azurul irişilor copleşiţi de mângâieri şi sărutări... acolo... unde-a răsărit fiorul... ar fi făcut dintr-un "lac o Marmara şi dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă". Simţea nevoia să se aşeze dar totul era ud. Atât de ud şi atât de rece... ca şi stelele ultimelor nopţi. Se gândea să se întoarcă. Toamna se-ntunecă devreme. Simţea cum apune odată cu soarele care toată ziua jucase "pitita" cu ploaia, făcând cu rândul după norii din sufletul betegit de frigul durerii. Paşii refuzau să o poarte către casă, devenind tot mai grei. Ştia că este inevitabil. Va deschide fereastra unde l-a cunoscut, în speranţa că n-a fost decât un coşmar şi, poezia va fi acolo. Doar pentru ea. Îi răsunau în urechi cuvintele unei prietene, ca un strigăt strident al unei păsări de pradă "este interzis!" Parcă nu mai ploua cu atâta putere... parcă ropotul nemilos ar fi fost menit să stingă flacăra ce-i ardea pe sub veşminte... Cu cât se apropia, cu atât simţea cum oboseala pune stăpânire pe asfaltul rece şi zgomotul nu se lasă auzit. Treptele de la intrare, alunecoase încă... îi şopteau că n-a fost coşmar. Deschise fereastra. El era acolo. Dar... fără poezie. Nu s-a putut abţine să arunce o privire. Era bine. Râdea. Dacă el era bine, rugile îi erau ascultate. Se gândea să-nchidă tot şi să plece. Să-nchidă tot, "s-arunce-n stradă cheia". Să-şi strângă visele-ntr-o frunză ruginie şi somnul nedormit în poezie... Oricât de mult ar fi dorit să adoarmă, pustiul din suflet şi din jurul umerilor nu vroia să se topească. Se gândea că dacă pleoapele s-ar îmbrăţişa, soarele ar răsări peste ploaia nebună şi cei din jurul ei s-ar bucura, ca întotdeauna, de lumina zâmbetului. Încercă să-şi cheme lacrimile din toate colţurile şi să le întoarcă în cuvântul care le-a născut. Doar aşa s-ar fi închis cerurile şi luna ar fi tronat înconjurată de stele. Unde-a pierdut şirul, nici ea nu ştia. Pentru un timp s-a lăsat aruncată în săgeţile trecutului să mai poată retrăi clipa lor. Nu putea atinge îmbrăţişarea. Era atât de sus... ca o aripă de înger, fâlfâind peste simţuri. Adună durerea şi o aşeză deasupra pernei goale de lângă, retrăgându-se într-un colţ al patului imens, strângându-şi lângă ea toată frumuseţea amintirilor, acoperind frigul ce-i străbătea trupul. Adormi rugându-se, pentru ca soarele să mai poată răsări şi pentru ca ploaia să nu mai bezmeticească năucă, strivind zâmbete.
Noapte frumoasă, vis!


N. D.

Îmbătrânesc

Îmbătrânesc, măicuță
și împrumut din dorurile tale
tot mai des
și tot mai rar zâmbesc
iar calea,
bătătorita cale-a omenirii
e mai grăbită ca nicicând acum
și ridul de pe tâmpla dreaptă
doare
la fel cu-al tău
E toamnă, mamă
e toamnă-n viața mea și arde tare
cerul, prea roșu ca să fie al meu
acum iți înțeleg mai bine temeri
și ore de nesomn
și lacrimi
Offf... m-aș întoarce înapoi, măicuță
să-mi împletești trei vise în cosițe
să-mi piepteni gânduri
și zâmbete
și doruri
și să-mi agăți la tâmple curcubee
Îmi tot spuneai să nu cresc
și nu știam de ce
atunci voiam să fac doi pași în unul
să zbor voiam
să dorm, trezindu-mă femeie
ne'nțelegând ce-i tâlcul lui "firesc"
Îmbătrânesc, măicuță
și legea vieții-i lege
și amintiri mereu mă năpădesc
Erai frumoasă, mamă, ca grânele din veri
și miroseai a flori de lămâiță
și-a struguri copți în viile din toamnă
a lapte miroseai și-a frunză de trifoi
Îmbătrânesc, măicuță
și... dor îmi e de noi...

N.D.

Incursiune pe firul de iarbă

Stau de vorbă cu mine însămi, din ce în ce mai des în ultima vreme...Despic, în mai multe de patru... firul, minunându-mă de numărul de scame ninse la picioarele mele.O, Doamne... amintiri peste care s-au aşezat din belşug praful şi... anii. Trec mâna pe deasupra, încercând să înlătur greutatea sub care se odihnesc nestingherite. Durerea provocată de gestul meu mă obligă să mă opresc, ridicând-o instinctiv la nivelul ochelarilor, nedându-mi seama dacă este faţa ori dosul palmei şi neştiind dacă roşul aprins care mi-a ucis retina este de la unghiile ojate mai devreme ori de la sângele descătuşat de încăpătânarea mea de a o redescoperi pe cea care am fost.
Adolescentă fiind... căutam să prind fiecare suflare a universului, ca şi cum aş fi prins fluturi pentru insectar. Sorbeam fiecare zâmbet al răsăritului, jurându-mi că atunci când întunericul va năpădi vieţile celor din juru-mi voi elibera toate razele aşezate cu grijă, în inima deja matură şi le voi lumina cărările, luându-mi ca rasplată doar bucuria de a trăi.Veselia, râsul molipsitor şi pofta de viaţă sunt moştenite de la mama care( aşa cum singură spune) va râde chiar şi în faţa morţii.Îmi amintesc dimineţile în care vecina locurilor unde ai mei cultivau legume... mă prindea întinsă la capătul rândurilor de vie, întrebându-mă ce făceam acolo. Îi spuneam că sunt supărată şi o rugam să mă lase. N-aş fi îndrăznit vreodată să-i spun că ascultam picăturile de rouă, scurgându-se pe firul ierbii, până acolo unde simţeau că sunt acasă şi că sunetul pe care-l scotea creşterea verdelui din locul unde totul se transformă îl percepeam ca fiind special creat pentru mine, ne'nţeles de nimeni altcineva.Îmi amintesc serile când, după tura de 12 ore, tatăl meu, odihnindu-şi gândurile... îmi arăta palma stângă, întrebându-mă ce vedeam. Aşa cum îmi povestise cu ani în urmă, acolo era leagănul şi suflul necesar pentru a nu renunţa. Am fost născută prematur, acasă. Până la spital m-a legănat într-o singură palmă(atât eram de mică). A fost singurul care a ştiut că vom reuşi, punând în acel căuş atâta iubire, speranţă şi atâta dorinţă de viaţă, încât se simţea secătuit. A avut încredere în mine, de la prima mea gură de aer până la ultima lui gură de aer.Îmi spunea atâtea lucruri... unele înţelegându-le mult mai târziu. Îmi spunea că atunci când voi avea copii voi întâlni situaţii în care voi fi în stare să ucid. Dar să nu mă las pradă pornirilor de moment, pentru că îi voi putea apăra doar cu scutul iubirii. Câtă dreptate avea...Îmi spunea că, indiferent ce-mi rezervă destinul să nu las pe nimeni să mă lovească. Uitând să precizeze că inimile nu se pot ţine sub cheie şi că nu de noi depind toate astea.Îmi spunea că, cel mai important lucru, atunci când ies în lume este să-mi ţin spatele drept şi privirile la nivelul celor cu care stau de vorbă. Să nu caut bănuţi pierduţi pentru că voi ajunge să mă târăsc. Dar nici să merg privind cerul pentru că voi cădea, cu siguranţă.Am înţeles tâlcul sfaturilor, târziu... poate mult prea târziu... atunci când după fiecare eşec închideam ochii, micindu-mă într-atât, încât să pot doar respira, căutând palma stângă a tatei în care să mă pot iar cuibări, sorbind puterea de care aveam nevoie.

Mi-e tare dor, uneori, de moştenirea de la mama. Mă caut, rătăcind, râzând şi trăind fiecare clipă, sorbind viaţa petală cu petală. Mai am şi azi momente în care... dorindu-mi să încalc reguli mă aşez pe banca imoralităţii, privind cerul. Ori... îmi prăvălesc ridul adânc al frunţii în iarba de la capătul rândurilor de vie, ascultând sunetul misterios cântat de şoaptele picăturilor de rouă. Însă... de fiecare dată sunt prinsă şi... caut cu înfrigurare leagănul de-nceput, palma care nu m-a lovit nicicând, poate de teama de a nu-mi lua ceea ce mi-a oferit. O caut şi... nu e...O deschid pe a mea, sperând să-mi regăsesc drumul.Sângerează!

N. D.