Crăciun fără voi

Mi-i ia țărâna rând pe rând.
Adun, în suflet, gând cu gând.
Și amintire cu-amintire.
Un fir de iarbă cu-alte fire.
Și fac pomană după pomană
De când, în viață, sunt orfană.

Și, iată c-a venit Crăciun.
Pe coșul casei nu e fum.
În curtea voastră nimeni nu-i.
Noi am rămas ai nimănui.
Colindători nu se opresc.
În poartă, bice nu trosnesc.

Cum nu trosnește-n sobă focul.
Nicicum nu-mi pot găsi, iar, locul.
Pământul nu mai e arat
De când, de-aici, voi ați plecat.
Și bradul n-are luminițe
Aleile sunt tot mai triste.

Off, mamă, tare dor de voi!
Mă seacă noaptea de culori
ce arde-n fiecare casă.
La voi nu-i nimenea. ramasă
curtea parasită.
și lacăta e ruginită.

Crăciunul nu mai e Crăciun.
Și fumul coșului nu-i fum.
Eu, încă, vă aștept în vis.
Și tot mai sper că-i Paradis
acolo unde sunteți voi.
Și că nu mai aveți nevoi.

Că sunteți iarăși împreună.
Că ne vegheați tot mână-n mână.
Și că ne tineți strâns pe toți.
Pe fii, pe noră, pe nepoți.
Doar că-mi doresc, cu-așa arsură,
O zi cu voi pe bătătură.

Cu tine, tată, tăind porcul
Cu tine, mamă, făcând focul.
Și dând acelei case, viață
Într-un Crăciun, de dimineață.
Pe plită să îmi pun covrigi
Și bucațele de șorici,

S-aștept vecinii să împartă
Și-apoi s-o iau din poartă-n poartă
Și să colind de sănătate
Și pentru mese-mbelșugate.
Și pentru oameni fericiți.
Și pentru case cu părinți.

Mi-i ia tărâna rând pe rând.
Adun, în suflet, gând cu gând.
Și amintire cu-amintire.
Un fir de iarbă cu-alte fire.
Și fac pomană după pomană
De când, în viață, sunt orfană.

N.D.

..................

A doua zi după tine s-a stârnit furtuna.
nu-ți lăsa lumânările-aprinse
două săptămâni a bătut vântul.
și mie îmi pare rău că ai plecat.
îmi număr pașii din doi în doi
și plâng.


Sunt desfrunzită precum copacii toamna.
La opt și zece punct îți (încă) pregătesc ceaiul.
Ți-l aduc la patul în care nu mai ești.
așez cutia cu medicamente la îndemână
și plâng.


Mă simt copleșită de câte dorințe am de îndeplinit.
Oamenii vorbesc pe la colțuri, dar mie nu-mi pasă.
Îmi caut timp să te caut. și loc să-mi vărs furia.
Și, totuși, lângă crucea ta, vin liniștită
și plâng.


Ai fost altfel decât toate mamele pământului.
Ceasurile au stat la ora patru. Toate.
Atunci când moartea mi te-a smuls din brațe
și tu ai împrăștiat iubire peste noi
și-ai plâns.


Ne-ai lasat bogați, mamă. Ai știut să unești
mâinile copiilor și ale nepoților tăi.
Ai murit toamna. Și furia ei se zbate în sufletul meu
din două în două zile. Între timp
plâng.


N.D.

Încotro, suflete?

Încerc să adun marginile infinitului durerii.
Dacă aș putea să-i strâng colțurile
ca pe cele ale unui cearceaf de pat...
poate n-ar mai fi atât de-mprăștiată
-de la firul rebel de pe sprânceană
până la degetele mici ale ambelor picioare-
Acum știu
cum se simt frunzele părăsite de copacii lor.
Acum știu
cum se simte râul când propria-i albie l-a secătuit.
Picioarele-amorțite nu vor să facă măcar un pas
înainte ori înapoi.
s-au înfipt în huma din sufletul meu,
încercând să-l gonească din propriul lăcaș
care...
precum lava unui vulcan în erupție arde.
Unde ești, tu, ființa mea?
parcă niciodată nu te-am rătăcit într-atât...
și, da! nici măcar nu mai știu cum te cheamă.
Aici să fie, oare, capătul? La răscrucea aceasta?
Peste tot semne cu ”Drum înfundat”.
până și cel pe care am venit își îmbrățișează inscripția.
și... florile ofilite de pe marginea aceluiași drum...
peste tot arșiță. mi-e sete! și... mi-e frig!
peste tot dispersie.
Încotro, suflete?
Știu că ești mutilat.
Dar... încotro te-ndrepți fără mine?


N. D.