Stau de vorbă cu mine însămi, din ce în ce mai des în ultima vreme...Despic, în mai multe de patru... firul, minunându-mă de numărul de scame ninse la picioarele mele.O, Doamne... amintiri peste care s-au aşezat din belşug praful şi... anii. Trec mâna pe deasupra, încercând să înlătur greutatea sub care se odihnesc nestingherite. Durerea provocată de gestul meu mă obligă să mă opresc, ridicând-o instinctiv la nivelul ochelarilor, nedându-mi seama dacă este faţa ori dosul palmei şi neştiind dacă roşul aprins care mi-a ucis retina este de la unghiile ojate mai devreme ori de la sângele descătuşat de încăpătânarea mea de a o redescoperi pe cea care am fost.
Adolescentă fiind... căutam să prind fiecare suflare a universului, ca şi cum aş fi prins fluturi pentru insectar. Sorbeam fiecare zâmbet al răsăritului, jurându-mi că atunci când întunericul va năpădi vieţile celor din juru-mi voi elibera toate razele aşezate cu grijă, în inima deja matură şi le voi lumina cărările, luându-mi ca rasplată doar bucuria de a trăi.Veselia, râsul molipsitor şi pofta de viaţă sunt moştenite de la mama care( aşa cum singură spune) va râde chiar şi în faţa morţii.Îmi amintesc dimineţile în care vecina locurilor unde ai mei cultivau legume... mă prindea întinsă la capătul rândurilor de vie, întrebându-mă ce făceam acolo. Îi spuneam că sunt supărată şi o rugam să mă lase. N-aş fi îndrăznit vreodată să-i spun că ascultam picăturile de rouă, scurgându-se pe firul ierbii, până acolo unde simţeau că sunt acasă şi că sunetul pe care-l scotea creşterea verdelui din locul unde totul se transformă îl percepeam ca fiind special creat pentru mine, ne'nţeles de nimeni altcineva.Îmi amintesc serile când, după tura de 12 ore, tatăl meu, odihnindu-şi gândurile... îmi arăta palma stângă, întrebându-mă ce vedeam. Aşa cum îmi povestise cu ani în urmă, acolo era leagănul şi suflul necesar pentru a nu renunţa. Am fost născută prematur, acasă. Până la spital m-a legănat într-o singură palmă(atât eram de mică). A fost singurul care a ştiut că vom reuşi, punând în acel căuş atâta iubire, speranţă şi atâta dorinţă de viaţă, încât se simţea secătuit. A avut încredere în mine, de la prima mea gură de aer până la ultima lui gură de aer.Îmi spunea atâtea lucruri... unele înţelegându-le mult mai târziu. Îmi spunea că atunci când voi avea copii voi întâlni situaţii în care voi fi în stare să ucid. Dar să nu mă las pradă pornirilor de moment, pentru că îi voi putea apăra doar cu scutul iubirii. Câtă dreptate avea...Îmi spunea că, indiferent ce-mi rezervă destinul să nu las pe nimeni să mă lovească. Uitând să precizeze că inimile nu se pot ţine sub cheie şi că nu de noi depind toate astea.Îmi spunea că, cel mai important lucru, atunci când ies în lume este să-mi ţin spatele drept şi privirile la nivelul celor cu care stau de vorbă. Să nu caut bănuţi pierduţi pentru că voi ajunge să mă târăsc. Dar nici să merg privind cerul pentru că voi cădea, cu siguranţă.Am înţeles tâlcul sfaturilor, târziu... poate mult prea târziu... atunci când după fiecare eşec închideam ochii, micindu-mă într-atât, încât să pot doar respira, căutând palma stângă a tatei în care să mă pot iar cuibări, sorbind puterea de care aveam nevoie.
Mi-e tare dor, uneori, de moştenirea de la mama. Mă caut, rătăcind, râzând şi trăind fiecare clipă, sorbind viaţa petală cu petală. Mai am şi azi momente în care... dorindu-mi să încalc reguli mă aşez pe banca imoralităţii, privind cerul. Ori... îmi prăvălesc ridul adânc al frunţii în iarba de la capătul rândurilor de vie, ascultând sunetul misterios cântat de şoaptele picăturilor de rouă. Însă... de fiecare dată sunt prinsă şi... caut cu înfrigurare leagănul de-nceput, palma care nu m-a lovit nicicând, poate de teama de a nu-mi lua ceea ce mi-a oferit. O caut şi... nu e...O deschid pe a mea, sperând să-mi regăsesc drumul.Sângerează!
N. D.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu