Apăsător, fierbinte este aerul din apartament. Duminică. Linişte. Doar ploaia se încăpăţânează să-i strige "nu ieşi! te dezgolesc de gânduri!" Cele câteva trepte de la intrare erau alunecoase şi reci. Atât de reci, încât le simţea prin tălpile cizmelor, până-n venele unde ar fi trebuit să-i curgă sânge. Nimeni pe stradă. Putea trece neobservată. De parcă... cineva ar fi putut face diferenţa între ploaie şi lacrimi...
Toată marea care cu o săptămână în urmă îi cânta iubirea se revărsa acum, prin nori, asupra ei. La fel ploua şi când părăsise aeroportul.
Parcul era pustiu. Ca şi adâncurile fiinţei ei. Frunzele căzute scârţâiau sub greutatea sufletului. Pe o bancă înfrigurată se oprise una, de parcă n-ar fi vrut să atingă pământul. Era întreagă şi atât de ruginie... ca şi gândurile care se-mpiedicau în lacrimi. A ridicat-o. Picăturile o făceau să tremure. Privirea căută, inconştient parcă, un brad. Dacă i-ar fi dus un con, o frunza şi miros de toamnă, lucrurile ar fi avut alt curs? Dar... i-a dus dragostea şi poezia şi... vibraţiile. Dintr-o dată, gândurile i-au zburat în camera unde pluteau vise împletite cu fum de ţigară şi miros de iubire. De-ar fi putut să oprească timpul atunci... de-ar fi putut să se piardă în azurul irişilor copleşiţi de mângâieri şi sărutări... acolo... unde-a răsărit fiorul... ar fi făcut dintr-un "lac o Marmara şi dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă". Simţea nevoia să se aşeze dar totul era ud. Atât de ud şi atât de rece... ca şi stelele ultimelor nopţi. Se gândea să se întoarcă. Toamna se-ntunecă devreme. Simţea cum apune odată cu soarele care toată ziua jucase "pitita" cu ploaia, făcând cu rândul după norii din sufletul betegit de frigul durerii. Paşii refuzau să o poarte către casă, devenind tot mai grei. Ştia că este inevitabil. Va deschide fereastra unde l-a cunoscut, în speranţa că n-a fost decât un coşmar şi, poezia va fi acolo. Doar pentru ea. Îi răsunau în urechi cuvintele unei prietene, ca un strigăt strident al unei păsări de pradă "este interzis!" Parcă nu mai ploua cu atâta putere... parcă ropotul nemilos ar fi fost menit să stingă flacăra ce-i ardea pe sub veşminte... Cu cât se apropia, cu atât simţea cum oboseala pune stăpânire pe asfaltul rece şi zgomotul nu se lasă auzit. Treptele de la intrare, alunecoase încă... îi şopteau că n-a fost coşmar. Deschise fereastra. El era acolo. Dar... fără poezie. Nu s-a putut abţine să arunce o privire. Era bine. Râdea. Dacă el era bine, rugile îi erau ascultate. Se gândea să-nchidă tot şi să plece. Să-nchidă tot, "s-arunce-n stradă cheia". Să-şi strângă visele-ntr-o frunză ruginie şi somnul nedormit în poezie... Oricât de mult ar fi dorit să adoarmă, pustiul din suflet şi din jurul umerilor nu vroia să se topească. Se gândea că dacă pleoapele s-ar îmbrăţişa, soarele ar răsări peste ploaia nebună şi cei din jurul ei s-ar bucura, ca întotdeauna, de lumina zâmbetului. Încercă să-şi cheme lacrimile din toate colţurile şi să le întoarcă în cuvântul care le-a născut. Doar aşa s-ar fi închis cerurile şi luna ar fi tronat înconjurată de stele. Unde-a pierdut şirul, nici ea nu ştia. Pentru un timp s-a lăsat aruncată în săgeţile trecutului să mai poată retrăi clipa lor. Nu putea atinge îmbrăţişarea. Era atât de sus... ca o aripă de înger, fâlfâind peste simţuri. Adună durerea şi o aşeză deasupra pernei goale de lângă, retrăgându-se într-un colţ al patului imens, strângându-şi lângă ea toată frumuseţea amintirilor, acoperind frigul ce-i străbătea trupul. Adormi rugându-se, pentru ca soarele să mai poată răsări şi pentru ca ploaia să nu mai bezmeticească năucă, strivind zâmbete.
Noapte frumoasă, vis!
N. D.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu