DOR

Se așterne praf peste părinții mei.
Abia duc pe piept bolovanii grei.
Mama, prea firavă ca să poată duce,
Atâta pământ și-o ditamai cruce.

De ce-ai lăsat, Doamne, atâta durere?
De unde să iau mai multă putere?
Iarba crește-n valuri, se hrănește cu ei.
I-ai în dreapta Ta pe părinții mei!

Să știu că sunt bine și că nu mai plâng,
Așa cum au plâns, trecând pe pământ.
Să știu că veghează zâmbetele noastre
Și că-s mână-n mână în lagune-albastre.

Ce n-aș da, acum, s-o mai am pe mama
Să-mi deschidă poarta și să îmi ia seama.
S-o văd cum răsare-n bătătura plină.
Acum era-n curte, acum în grădină...

Să-l mai am pe tata, drept, ca și un munte
Doamne, ce-i iubeam ridul de pe frunte!
Fără să lovească, când se încrunta,
Știam ce-am făcut. Și apoi râdea.

Tot le caut pașii și ochii lor mici.
Tot visez că, încă, mai sunt pe aici.
Și caut povețe și vorbe uitate.
Țin la piept iubirea de soră, de frate.

Asta și-au dorit. Căci nu luăm cu noi
Nici averi, nici lacrimi, nu luăm nici nevoi.
Voi ce-i mai aveți pe acest pământ,
Intindeți o mână. Iubiți-i și-atât!

Căci vine o vreme când nu vor mai fi
Și-i veți căuta pe dealuri, prin vii.
Veți adulmeca pe unde-au trecut.
Dar va fi târziu, vor fi în pământ.

Se așterne praf peste părinții mei.
Abia duc pe piept bolovanii grei.
Cimitirul ține, în burta lui lată
Doi parinți iubiți. Și mamă și tată.

N.D.