am ars pe rug
mințita-mi clipă.
și am ajuns,
cenușa să-i iubesc.
călcat-am strâmb,
pe dealurile ei,
de multe ori.
chiar dacă flori am răsădit,
eu m-am uscat
și am murit,
puțin câte puțin.
un pumn de lacrimi,
căușul palmei
strânge.
și mă agăț de infinituri,
de colț de lună
și de val de mare,
vărsându-mi dor,
pe cer de veac,
cu litere de-o șchioapă,
crezând că mă topesc,
nevrând să mai iubesc,
deșertăciune.
de câte ori m-am stins,
în miez de noapte,
ca să răsar, apoi,
în dimineți...
și am murit
pe margine de șoapte,
născându-mă
în tot mai multe vieți.
tăcere din dureri
îmi poartă pași rebeli,
către un mâine
neînțeles de nimeni.
aripă-n noapte
leneș adoarme,
pe pleoapa-mi plină de nesomn
și... tace.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu