.

Cu brațele astea, două
Am muncit și-am legănat
de când cazu prima rouă
pân” ce noaptea s-a lăsat
Nu-mi pare rău de nimic.
Sufletul o ia la goană.
Tot iubiri am rătăcit.
Doar iubirea cea de mamă
este fără de sfârșit.
A rămas, crescând, cu timpul.
Riduri multe ciripesc.
Anotimp după-anotimpuri,
lacrimi, zâmbet, povestesc.
Dar n-am legănat degeaba.
Doi vlăstari au prins la viață.
Când ca brazii se facură?
Într-o bună dimineață
m-am trezit privindu-mi mâna
Doamne, ce-a trecut pe-acolo...
plinul brațelor nu-l fură
nicio ploaie. nici furtuna.
Aș fi vrut să pot mai mult,
să mut munții pentru ei.
Spună lumea tot ce-o vrea.
Fiii mei... sunt fiii mei!
Viața și mândria mea.


Dă-le, Doamne, sănătate!
Și iubeste-i cum știi Tu.
și chiar de vor fi departe
îndrumă-i cum știi mai bine.
Să nu uite că au lăsat
două brațe pline, pline
cu ani grei de suferință
și o mare de iubire.
Să nu uite îmbrățișări,
mângâierile pe frunte,
sărutări de julituri
pe genunchi, pe suflete,
Și, fă-i, Doamne, fericiți
Să trăiască cum vor ei.
Fă-i, la rândul lor, părinți.
căci... fiii mei sunt fiii mei!

N.D.