M-am întors în timp. Am reușit să rămân patru zile în lumea care odinioară îmi oferea sărbători frumoase. Se păstrează multe tradiții pe care oamenii de azi le cred uitate. De la vopsitul copacilor cu soluție de var la Denia din vinerea mare unde se strânge tot satul. Mersul în cimitir unde chiar și morții simt atmosfera. Flori și lumânări aprinse peste tot, oameni cunoscuți ori mai puțin cunoscuți.
Slujba părintelui Florian auzindu-se în tot satul, apoi focul uriaș din noaptea de Înviere, urmând aducerea Luminii Sfinte în toate casele, masa de Paște, înconjurați fiind de rude, prieteni, familie.
Mama nu gustă din bucate până nu le dă morților porția de belșug și lumânarea aprinsă. Mă gândesc cu groază cum voi putea rândui toate astea atunci când va trebui să împart pentru ea, înainte ca eu să gust. De câte ori face un lucru care ține de tradiție îmi spune să iau aminte.
-- Uite, mamă, așa se face. Bagă la cap. Cât o să mai fiu?
-- Off, draga mea, sper să fii mult timp de-acum încolo. Pentru că sunt multe lucruri pe care sufletul și mintea mea refuză să le învețe. Unul dintre cele multe ar fi coliva. Nimeni nu fierbe, nimeni nu ornează coliva așa cum o faci tu. Și pe tine te doare grâul la fel de tare?
Seamănă cu bunica. Eram copil atunci cand s-a stins, dar bunătatea bunicii mele n-o pot uita. Iar mama seamănă cu ea. Parcă și baticul care îi acoperă margaretele e ca cel al bunicii. A fost o femeie frumoasă, mama. Privesc, în clipele mele de aduceri aminte, pozele. Chiar dacă îngălbenite de vreme, din ele săgeată flăcări ce nu se vor stinge. Aș fi vrut să moștenesc superbele bucle ale mamei și "viața" cu care a înzestrat-o cerul. Dumnezeule... cât era de frumoasă! Acum, îmbrăcată în negru, pare și mai mică. Ochii, ca două opaițe, au închis înăuntrul lor flăcări care... odinioară își făceau simțită prezența chiar și în somn. Mâinile, ale căror mângâieri sunt din ce în ce mai dese și mai expresive, de parcă mi-ar spune că nu m-au simțit suficient, sunt crăpate și schimonosite de vreme și de boli încât mă-ntreb de multe ori dacă sunt ale ei. Fața îi este brăzdată de amestecul de ploaie cu vânt pe care l-a înfruntat pe tot parcursul drumului. Umerii... în locul lor tronează doi munți de trecut sub greutatea cărora nu se pleacă. Doar vocea i-a rămas neschimbată și uneori îmi lasă impresia că e singura care ține moartea la distanță. Vorbește râzând despre ea de parcă ar fi sigură de linia trasă, unde a scris:"N-ai voie, încă, să treci!" Ai crede că-i plină de viață pentru încă o sută de ani. Într-o noapte mă voi preface în mireasmă... voi pătrunde pe nesimțite în odaița ei și îi voi culege lacrimă cu lacrimă din așternutul unde își leagănă, în nesomn, singurătatea.
Poate că au îmbătrânit satele romanești, dar eu l-am simțit altfel pe al meu zilele astea. Tânăr, împrospătat, plin de viață, frumos.
M-am întâlnit cu învățătoarea care mi-a pregătit pașii către viață. Chiar dacă a îmbătrânit foarte mult, eu am avut în fața mea aceeași femeie frumoasă, impozantă, fermă și... Doamnă.
”Doamnă” este un apelativ întâlnit la fiecare pas. Pentru mine, acest cuvânt nu înseamnă ”femeie”. Pentru mine, acest cuvânt înseamnă respect și atitudine. Doamna mea învățătoare. Acum mică și aproape nevăzătoare. Am scăpat, printre zâmbete și îmbrățișări, câteva lacrimi.
Își aducea aminte de codițele mele, în care mama îmi împletea vise și speranțe, legându-le la capete cu fundă albă, pentru ca nu cumva să se rătăcească vreunul în jocurile mele de peste zi. Își aducea aminte de premii și de pasiunea mea pentru literatură, de cât de bine se contura cravata de pionier în jurul gâtului.
Cum să nu plângi? Cum să nu-ți vină să o mângâi pe creștet, așa cum dânsa facea acum câteva decenii cu tine?
Cum să nu strângi în brațe vocea tremurândă, când iti invocă atâtea amintiri? M-au sărutat cele două Doamne ale sufletului meu. Ce-mi pot dori mai mult?
Miroase a curat și-a sărbătoare. Miroase a liniște sufletească.
aprilie 2012
N.D.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu