Cum ar fi fost...

Iubite, au înflorit, iarăși, salcâmii.
Nisipul meu din suflet s-a-mbătat.
Mirosul lor a rechemat străinii
Din amintiri, ieri, puse la păstrat.

Iubite, toamna noastră e departe.
Departe-i și-al iubirii jurământ.
În anotimpuri viața mă împarte.
Mi-e toamnă azi, mă plec înspre pământ.

Pe tâmpla vieții am așezat cuvinte
Ce tind să se transforme-n poezie.
Curg simțuri calde iar printre morminte
Chiar dacă timpu-mi stă, azi, mărturie.

Poate că trupul mi-a îmbătrânit...
Și ridurile se hrănesc cu mine.
Dar eu tot dreaptă stau. N-am obosit.
Nu știu sa fiu un ”altfel” spre ”mai bine”.

Azi, sufletul îmi cere primăvară.
Nu știe el că... offf... trecut-a timpul!
Ar zbengui, desculț, ca odinioară,
Nerespectând clepsidra, ori nisipul.

Un suflet nu îmbătrânește și nu moare.
Aleargă, aprig, prin flori de salcâmi.
Iubite, tu, răspunde-mi la-ntrebare:
Cum ar fi fost să ne naștem... bătrâni?

Și să întinerim pe zi ce trece,
Să ne cunoaștem viața pe de rost,
Să râdem și să ne iubim cât zece.
Și să trăim la fel. Cum ar fi fost?