Un tramvai numit POEZIE

Nu-mi mai aduc aminte
când am urcat în el
și cred că...
nimeni nu-și mai amintește.
Eram copilă. Aveam un țel,
vise berechet...
un munte de cuvinte
aveam de escaladat.
Trei versuri aranjate-ntr-un buchet,
cu ochii în pământ
și bilet clasa a doua la piept
-bogată-!
Am pașit sfioasă
într-o lume ciudată,
pe-atunci...
(poate prea sfioasă).
M-am speriat la-nceput.
Călători clandestini
împărțeau cuvinte
crispate
Am crezut c-o să cad,
c-o să mor
înainte de-a fi.
Ura lor ,
ne'nțeleasă de mine
se năștea (curios...)
din duios.
O, tu ”critic” de artă...!
ce nu știi să vorbești românește
(ce-i o cratimă-n sus ori în jos...
sau un verb conjugat cu nădejde'?
ce contează...
dacă sună frumos?!?)
Toate-acestea
îmi strică retina
și, în mine se iscă furtuni.
Mi-am înfipt rădăcina
în podeaua albastră
a tramvaiului fără peron,
învățând să mă plec
când esența o cere,
căutând din vagon în vagon,
lecturând
Oameni mari cu plăcere.
O, tu ”critic” de artă...
limba ta ascuțită,
pe-atunci... scălda-n lacrimi fiori.
Ia-ți desaga deșartă
și coboară sau... mori!
între versuri ce-s scrise cu jale,
Pana ta liniștește.
ori... la dracu'...
Învață să scrii românește!

N. D.